OPREȘTE-TE!
“dacă aţi avea credinţă cât un bob de
muştar, aţi muta munţii din loc“
Iisus
Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!
Ce rost am eu în lumea asta largă,
Ce val din mine stânca o s-o spargă,
Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?
Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă
Invidia. Să-i pregătesc arestul
În care nu-şi mai poate scrie testul
Tremurător în carne, ca o vargă.
Să smulg Trufia spornică-n risipă
Şi Îndoiala să o prind din mers,
Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;
Să mă citesc în spaţiul unui vers.
Destul ar fi să cred în mine-o clipă.
Aş deveni stăpân pe univers.
Când am deschis pe negândite uşa
Ce a scâncit prelung şi fără clanţă
Am auzit din casă o romanţă.
Lângă uluci a apărut mătuşa.
Unchiaşul, cel ce fuse ordonanţă,
Clipeşte hâtru, scormonind cenuşa.
Stă într-un colţ întunecos păpuşa,
Dar amănuntul n-are importanță.
Rostesc: hello, cum o mai duci bătrâne?
- Ce să mai fac? Genunchiul m-a durut!
Pe-un dinte strâmb un geamăt îi rămâne.
Mătuşa spune: e un prefăcut.
- Ia spune-mi drept - o-ntreb - că nu se pune:
Câte-un drăguț mai ai la aşternut?
Eram un râu, lucire străvezie,
Plângând tăcut. Un ciot luat de valuri.
Eram o floare dănţuind la baluri
Cu-n fir de iabă-n margine de glie.
Eram un păstrăv îndreptat spre maluri,
Ca să-şi aleagă-n tainiţi o soţie
Şi-o pasăre scăpată din robie
Trasând pe cer aceleaşi ritualuri.
Eram o lume prinsă-n ecuaţii,
Urzind prin colţuri sumbrul ei complot
Şi ancorată-n ternele-i fixaţii.
O clipă doar, în sacrul meu chivot,
Plecam din trup, mă-mprăştiam în spaţii,
Eram în toate, devenisem tot.
PUTREDE CUVINTE
Clădesc cetăţi din putrede cuvinte.
Silaba în mortarul gurii slute
Se pierde trudnic în incerte cute,
Urzind pe trup nevolnice veşminte.
Măcel de vorbe! Nu pot să ajute
De glasul sterp să leg o rugăminte.
Se năruiesc în cuget şi în minte,
Planând spre hău de pe pustii redute.
Talentul meu de-a traversa asceze
Nu e decât o predică în gol,
Căci vreau să-nalţ un gând pe metereze
Dar mă încurc în umbre strânse-n stol.
Urc doar atât cât poate să dureze
Hotarul meu, uitării dând obol.
la spitalul de oncologie
ai cum mă-nţeapă-n ochişori mămică
să stai cuminte pui că o să treacă
te ţin în braţe strâns să nu îţi facă
nici un balaur rău nu-ţi fie frică
maică ce trenuri lungi parcă se-apleacă
şi prin tunele ziduri strâmbe pică
parcă mi-a rupt aripa o alică
şi m-a-nţepat un vârf desprins din teacă
ca ceara-i este chipul şi-n orbite
două lumini mai pâlpâie precar
în fibra-i slabă se muncesc termite
să roadă licăr veşted din amnar
neputincioasă hulă-n vreri rănite
aş vrea s-aprind un foc dar nu e jar
eu fluturele-alunec în fântână
ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul
n-am timp să-mi chinui trupul întrebându-l
ce vaier lung pe-antene se îngână
n-am cal de foc pe care adăpându-l
să-l fac să urce-n slăvi pe ghizduri până
și-ar împietri copita pe o rână
ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul
ce–i până jos ce tihnă necurată
unde e luciul unde-i un năvod
să frâng în el căderea doar o dată
nu tremură nimic sub lânced pod...
pe fund nu-i apă nu e nici o pată...
plonjez în gol şi mă strivesc de glod
“dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, aţi muta munţii din lloc"
Iisus
Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!
Ce rost am eu în lumea asta largă,
Ce val din mine stânca o s-o spargă,
Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?
Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă
Invidia. Să-i pregătesc arestul
În care nu-şi mai poate scrie testul
Tremurător în carne, ca o vargă.
Să smulg Trufia spornică-n risipă
Şi Îndoiala să o prind din mers,
Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;
Să mă citesc în spaţiul unui vers.
Destul ar fi să cred în mine-o clipă.
Aş deveni stăpân pe univers.
un fluture o floare o furnică
o pasăre o flacără câmpia
un deal o vale fluviul şi vecia
izvoarele şi marea o amică
un drum o creangă frunzele şi via
un avion ce tocmai se ridică
copilul cel poznaş luat de chică
măicuţa cartea pixul şi hârtia
uliţa strâmtă tatăl meu şi masa
fântâna şi un bal ţinut cu fast
un peşte prins în râu adânc cu plasa
biserica şi-un preot bun şi cast
feciorul meu şi fiica soaţa casa
acestea-s daruri restul e balast
Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?
În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,
Aceeaşi Ană, pe un nou altar.
Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.
De pe rotundul buzei prind să zboare,
Dar zvonul lor până la mine moare,
Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.
Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoare
Descrie-n jur haotice volute.
În încăperi de mii de ani ştiute
Deschide trist fereastra spre uitare.
Mă plimb tăcut prin dimineţi străine
Copil firav sau visător cărunt.
Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine,
Neliniştea din fibre o înfrunt,
Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,
Când nu-nțeleg o clipă cine sunt?
"Nu va rămâne piatră peste piatră!"...
Am râs de el, de vorba lui smintită.
"Torenţi de foc v-ajung, gust de pirită!"...
Ce născociri în gura lui ce latră.
"Furtuni se nasc în iarba necosită!"...
L-am biciuit în vuietul de şatră.
"Striviţi veţi fi, zdrobită orice vatră!"...
În urmă las făptura lui pierită.
Trăiesc la fel, în fadă răvăşire,
În zbaterea de-a fi pentru a fi,
În necurmata, dulcea amăgire
Că încă-s viu, că încă pot trăi.
Nepăsător, alung o prevestire.
Astfel devin o umbră într-o zi.
antisonet 2
Când să parchez în faţa casei mele,
Văd locul ocupat şi nu m-ajută
Privirea calmă, Intru în derută.
A fost o zi cu-o sută de belele.
Vine vecinul, cel bolnav de gută.
- A cui e rabla? zic, pornit pe rele.
Simt că mă ia pe loc cu ameţele.
- Sunt musafiri la numărul o sută.
- Şi chiar la mine s-au găsit să steie,
Să nu-mi pot pune roata lângă scări?
- Câte bordeie-atâtea obicee!
Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.
Din portbagaj apuc nervos o cheie...
. Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.
prea strâmt e locu-n camera trăirii
abia-mi pot duce mâna către gură
ochi reci din storuri liniştea mi-o fură
și vaietul a gâtuit zefirii
doar până către ziduri se îndură
să se întindă-n umbră trandafirii
reci şovăieli în tainele privirii
îmi sfâşie nădejdile cu ură
prăfoase molii rod brocart de vise
și carii au pătruns în gândul mut
să-nceţoşeze ploapele deschise
cu greu ridic opaiţul de lut
sparg geamul cuştii cu mişcări decise
și sorb răcoarea mărilor tăcut
dintr-un cotlon un boschetar råsare
îți face semne îndoindu-si bratul
ce te ginesti mai bine pupå-mi mațul
și vorba asta în adânc te doare
te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n latul
mâinilor tale alt sfrijit apare
ți-a dat cu-n drug în cap så te doboare
o clipa doar ai inspirat nesațul
acestui aer ce-și oprise zborul
ce-nalt e fagul își îndreaptă-n jos
crengile frânte să îți dea onorul
din bolți ca plumbul curge roșu sos
și-ți spui atunci când te-a luat cocorul
spre cerul trist că lumea e pe dos
Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare.
De zece ani străbatem lungi trasee,
Pe unde-a dat prin bozii de-o idee
Şi colţul ierbii-nviorat răsare.
A fost întâi năvalnică scânteie,
Să prindă-n zbor un flutur în mişcare.
I-aş ridica din dor de el altare,
Pe unde-a fost, la margini de alee.
Despre acel ce mi-a păzit fiinţa
Nu ar ajunge să aştern un tom.
Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.
Mai e acum o creangă nu un pom.
Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa,
Dar mă întreb: e câine sau e om?
O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.
Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.
Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta
De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta,
Din gând pierit urcaţi-le pe cer!
vorbe urzite, liniştea din spaţii
culcată-n magma setei de-a cunoaşte,
când spelbul retor se zbătea să caşte
o gură strâmbă debitând oraţii.
vorbe rostite zborul ce se naşte
din coasta spaimei implorând mutaţii,
vorbe măiestre declanşând ovaţii,
când vanitatea pe artist îl paşte,
vorbe de duh şi vorba care doare,
zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi
un mal torid şi altul de răcoare,
vorba fântână ca să poţi zidi.
cu toate fac din vorba care moare
un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui
Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.
Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinței.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.
La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,
Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,
Din cioburi să compun un trup curat.
Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire
Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.
Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.
Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.
Tu cel ce cauţi taina într-o filă
Cutreierând neistovit izvoade
Şi năzuieşti spre-adâncile monade
Spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă?
Tu cel ce-ntinzi necercetate nade
Pe luciul apei, curgere fragilă
Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă
Prin ochiul gol al vastelor năvoade
Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline
Cu-n singur fir de iarbă din ogor
Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine
În duhul frunţii, vag şi temător,
Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine
Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?
