O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.
Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.
Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta
De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta, 
Din gând pierit urcaţi-le pe cer!