Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Legea Domnului (Tora) este unul dintre subiectele centrale ale Psaltirii, în special al psalmului acesta. Psalmistul descrie, în cadrul acestei ode sapiențiale, două căi (cea a nelegiuiților și cea a drepților). În cazul categoriei din urmă cugetarea la Legea Domnului este factorul decisiv care îi diferențiază pe aceștia de cei păcătoși. Cugetarea zi și noapte la Lege și în Lege (ebr. “betorat”) determină o asumare voită a Legământului divin care nu mai este perceput ca o realitate exterioară, ci un fapt intrinsec naturii umane. Meditarea neîncetată la Legea Domnului (ebr. “hagah”) ne dezvăluie cum credinciosul ajunge să pătrundă înțelesul arcan al Torei, el asemănându-se cu Iosua care păzea zi și noapte Cuvântul (Iosua 1, 8). Psalmul acesta este, în originalul ebraic, un fel de acrostih – este un poem alfabetic (cuprinde, ca titlul al fiecărui paragraf, fiecare din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic – avem deci 22 de strofe). O încercare de a găsi o desfășurare de ansamblu a gândirii a fost aceea de-a vedea modul în care lamentarea și petiția (versetele 17-24) fac loc la mai multă laudă și siguranță în partea de final (versetele 169-176). Un punct descendent al psalmului este descoperit în versetele 81-88, după care găsim o progresie evidentă în versetele 89-96. Poemul acesta folosește 8 sinonime pentru Cuvântul lui Dumnezeu, arătând complexitatea stilistică și ingeniozitatea artistică a creației: torah (lege, învățătură); edoth (mărturisiri, declarații); piqqudim (hotărâri, cerințe); huqqim (statute, decrete); mițwot (poruncă); mișpat (judecată, hotărâre); dabar (cuvânt); imrah (promisiune, afirmație). Psalmul 118 este inspirat, în ceea ce privește conținutul, din Cartea Deuteronom, iar în ceea ce privește caracterul interior și spiritual al Legii, înțeleasă ca o expresie a Legământului, din profeții Ieremia (31, 31-34) și Iezechiel (36, 25-27). Psalmul este alcătuit din 22 de strofe a câte 8 versete, însumând un total de 176 de versete, fiind astfel cel mai lung psalm din întreaga Psaltire. Vom înregistra mai multe emisiuni pentru a reuși să explicăm toate cele 22 de strofe.

Psalmul creației, poemul 103, cuprinde întreaga istorie a mântuirii, de la facere până la eshaton. Dacă lumea, odată așezată, Îl mărturisește pe Creator (Psalm 18, 1), Creatorul Însuși Se mărturisește pe Sine prin propria Sa creație. Poemul acesta pare să fie compus din perspectiva limpezirii apelor primordiale ale creației, apelor antediluviene, după ce secole la rând de păgânism au răscolit și-au răsturnat valorile etice ale legii (Tora), determinând păcatul ca un accident al simțurilor, încercând să le scufunde întru desuetudine pe cele revelate. Însă psalmistul scoate la suprafață, în locul rămas liber, nu pseudoadevăruri, cu funcție de etichetă religioasă orientală, ci decantarea unicului și adevăratului Dumnezeu – Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. Reacția psalmistului față de măreția lui Dumnezeu, manifestată în actul creației, are două aspecte apodictice. În primul rând, el s-a angajat că-L va lăuda pe Dumnezeul lui prin cântece și meditații proprii. Aceasta este reacția ingenuă a credinciosului Legământului, cel ce rezumă antinomic, în trupul său, în conștiința sa, atât subiectul declinat inefabilului, cât și gerunziul doxologic în amurgul zilei. În al doilea rând, el s-a rugat ca să piară păcătoșii de pe fața pământului, extirpând toate buruienile ce cresc în disonanță cu armonia creației.

Acest psalm este o mărturie frumoasă despre siguranța celui credincios. Autorul, David cel mai probabil (cu ocazia izbucnirii molimei în Israel, ca urmare a păcatului neascultării – 2 Regi 24), era convins de ajutorul oferit din partea Dumnezeului Savaot, știind că va fi scăpat din diversele atacuri înfricoșătoare ale celor răi. Psalmistul era încredințat că Yahwe Își trimite cetele îngerești cu scopul precis de a-i proteja pe oameni. Rezultatul ajutorului divin este că omul, care se încrede în Domnul, nu se mai teme de nimic și de nimeni, nici măcar de epidemia molipsitoare ce l-ar putea atinge și pe el. Nicio nenorocire nu-l va atinge pe acela care și-a făcut din Domnul adăpost de scăpare (ebr. mahseh), aceasta deoarece El a încredințat îngerilor Săi soarta israeliților. Psalmistul a scris astfel încât Dumnezeu Însuși i-a confirmat credința. În schimbul dragostei și încrederii umane Dumnezeu promite izbăvirea, ocrotirea și viața îndelungată. Niciunul dintre pericolele menționate în această binecuvântare preoțească, care este de fapt Psalmul 90 (91), nu are putere decisivă asupra celui care se odihnește la umbra Celui Preaînalt!

Acest psalm regal, dar plin de substraturi didactico-sapiențiale, este la bază o rugăciune adresată lui Dumnezeu ca El să onoreze legământul davidic (2 Samuel 7). Conform specialiștilor poemul este atribuit levitului Etan – un înțelept al timpurilor (1 Regi 4, 31; 1 Cronici 15, 17-18), dar nu cunoaștem, cu exactitate, evenimentele istorice generatoare ale acestei creații poetice. Confruntat cu propria sa extincție, dar și a regelui uns de Yahwe, autorul imploră mila divină prin apelul la anamneză. Etan a dorit să-L facă pe Domnul să răspundă potrivit cerințelor legământului încheiat cu casa regală iudaică, realitate în care el se baza decisiv. Poemul, datorită referințelor la legământul davidic, afirmă că Mesia este un descendent al spiței lui David și că se va așeza pe tronul strămoșului său pentru a conduce Israelul. Psalmistul vorbește despre relația specială a regelui cu Dumnezeul lui în cuvinte ce trădează conceptul vechi oriental de paternitate, convingere care întărește și ea promisiunea durabilității dinastiei davidice.

Acest psalm didactic aduce în discuție nebuloasa problematică a teodiceei (existența și îngăduirea răului). Problema care i-a frământat pe filosofi și pe teologi de-a lungul vremii devine acută la anumite intervale în dreptul fiecărui om pe care nu cunoștinţele vaste, ci însăși condiţia sa umană îl face să înţeleagă, sau mai degrabă să nu înţeleagă, că există ceva implacabil asupra căruia nu are nimic de zis, dar care îl privește personal. Există, desigur, și interpretarea tradiţională a liberului-arbitru – nu răspunde la toate întrebările, dar e bine să o avem în vedere în căutarea răspunsului: răul indisociabil legat de libertatea umană. Ar fi putut Dumnezeu crea o fiinţă care să nu comită răul? Da. Ar fi fost liberă? Nu. În acea lume posibilă, teologii și filosofii creștini sunt de acord că binele rezultat ar fi fost în realitate un rău și mai mare: a fi obligat să faci binele în absenţa libertăţii este în sine un rău mai mare. Problema confruntării răului devine, în ultimă instanţă, o problemă de credinţă, iar credinţa însăși este unicul răspuns la taina răului. Răul care face încă parte integrantă din lumea noastră. Răul pe care Dumnezeu nu-l oprește nu pentru că nu ne aude rugăciunile (nici nu ar avea nevoie de îndemnurile noastre să facă ce e cel mai bine), ci pentru că poate nu e momentul. Nu putem să vedem sau să înţelegem întregul tablou, din simplul motiv că facem încă parte din el.

Psalmul acesta sapiențial poate fi considerat, pe bună dreptate, un oratoriu închinat temei morții, un discurs funebru: fiorul morții respiră printre rânduri; atmosfera este funebră; bunăstarea este roasă de viermele care nu doarme; imageria mormântului, a Șeolului, a locuinței morților, a animalelor care pier, a pierderii speranței, a stingerii luminii alcătuiesc împreună un mozaic straniu, dar peren în favoarea meditației. Problema morții este una recurentă destinului uman. Instinctul inimii îl face pe om să respingă ideea unei ruinări totale și a unei negări definitive a persoanei sale. Dumnezeu l-a chemat pe om să se unească cu El în armonia unei legături incoruptibile. Tradiția patristică a considerat acest poem drept o învățătură hristică a învierii din morți, oamenii fiind invitați astfel la mântuire. Acest psalm poate fi o lectură inspirată în perioada sărbătorii pascale, pentru a ne aminti că Domnul Iisus nu și-a pus încrederea în frumusețea și bogăția acestei lumi căzute, ci doar în Dumnezeu Care L-a Înviat din morți.  

Psalmul 128, în care vedem cum poporul asuprit își regăsește încrederea, este dedicat tuturor celor care se căiesc şi poartă în sine nădejdea și răbdarea pentru Dumnezeu. Astfel, un om, sau poporul întreg, îşi aduce aminte de nenumăratele necazuri îndurate în timp şi din care Dumnezeu l-a scăpat. Aceasta îi dă încredere și-l întărește pentru viitor. Psalmul 128 reprezintă o cântare națională, care oglindește istoria plină de suferință a lui Israel, însă fără a oferi coordonate istorice și cronologice precise. Elegia pare să se adapteze perioadei postexilice. Din trecutul dureros se ridică fantasmele distrugerii și ale măcelului din anul 586, când Nabucodonosor a distrus Ierusalimul.

Psalmul 127, un psalm scurt, strălucitor, și bine construit, țese o idilă complicată de răsplată și bunăstare, dar totodată arată și îi fericește pe cei care au frică de Domnul. Dacă în psalmul anterior, poetul ni-a arătat câte bunătăți poate pricinui nădejdea în Domnul, în acest psalm îi fericeşte pe cei ce alături de nădejde au şi dumnezeiasca frică, prin care se creşte avuţia faptei bune. În acest psalm urcăm încă un pas în sus de la psalmul anterior. În cazul în care în Psalmul 126 am auzit un indiciu al modului în care este construită casa, atunci în acesta vom vedea că Domnul a construit deja o casă, și fericirea familiei, ca urmare a binecuvântării lui Dumnezeu. Nu este vorba doar despre copii, ca în psalmul precedent, ci de fiii fiilor lor. În fața noastră se deschide marea fericire a celor ce se tem de Domnul.

Psalmul acesta este un imn ce se cânta în comun, având ca focusare icoana Ierusalimului, făcând parte din colecția Cântările Sionului (Psalmii 45, 47, 75, 83, 86, 121). Alți cercetători văd în psalmul acesta expresia unei cântări a încrederii, datorită prologului: “Cei ce se încred în Domnul” (habotehim baYahwe). Cântarea aceasta poate fi rezumată astfel: afirmarea siguranței (vv. 1-3) rugăciunea pentru prosperitate (v. 4) avertismentul cu privire la cei duplicitari (v. 5)

Imnul acesta al treptelor conține declamații de încredere fermă în ajutorul ce vine doar de la Milostivul Dumnezeu, fiind o rugăciune comună ce subliniază metaforic trei intervenții divine: minunile (actele proniatoare supranaturale) din trecut (1-5), lauda adusă izbăvirilor din trecut (6-7), declarația de încredere (v. 8). Știind că popoarele i-ar fi distrus dacă Domnul nu ar fi fost de partea lor, pelerinii L-au binecuvântat pe Domnul pentru că i-a scăpat cu viață. De aceea, psalmul acesta se poate intitula Imnul marii scăpări!

Dacă lecturăm compoziția treptelor din postura desfășurării acesteia deja consacrate, atunci vom înțelege psalmul 119 ca fiind o lamentație individuală a evreului îndepărtat de sfânta cetate și care trăiește forțat în mijlocul depravării. Apoi, Psalmul 120 este un imn de mulțumire cântat de dirijor pe calea apropierii sale de Ierusalim. Imaginea impunătoare a Muntelui Sionului este în prim plan, de unde Dumnezeu călăuzește pașii cântăreților. Pe urmă, Psalmul 121 este tot o cântare de mulțumire intonată cu ocazia solemnă a pelerinului aflat la porțile Ierusalimului și pregătindu-se astfel să intre în locașul etern. Psalmul emisiunii de față (122) este o implorare comună, chiar dacă pare să înceapă cu o voce individuală (v. 1). Însă din v. 2 glasurile tuturor se împletesc armonios. Odată intrați în Ierusalim, ochii tuturor se întorc de la cei păcătoși (descriși în Psalmul 119) către Însuși Yahwe, cerând de la Domnul milă și îndurare pentru pelerinii oropsiți, pentru exilații reîntorși răniți și cu câteva uimiri în plus.

Psalmul acesta este considerat de majoritatea cercetătorilor ca fiind un imn individual de mulțumire, a cărui temă dominantă este Ierusalimul (Sionul). Tocmai de aceea, poemul acesta poate fi înțeles ca fiind o ofrandă adusă Sionului, precum se întâmplă și în alți psalmi (45; 47; 75; 83; 86 etc). Se simte bine vocea unui pelerin care se îndreaptă înspre Sion, călătoria în sinea ei îi produce acestuia o imensă bucurie religioasă (ebr. samach). Oricare dintre cele 3 mari sărbători iudaice, care presupuneau obligativitatea pelerinajului, pot fi declicul nașterii acestui psalm. Cântarea aceasta se deschide și se închide cu aceeași expresie: bet Yahwe – “casa Domnului”. Construit astfel, în tehnica paralelismului concentric, specific poeziei iudaice, esența psalmului este profeția despre venirea neamurilor la Ierusalim, pentru a-L cunoaște pe Adevăratul Dumnezeu (teza anunțării Pogorârii Duhului Sfânt – Fapte 2).

Al doilea din cei 15 psalmi ai treptelor era unul deja consacrat pentru evreii celui de-al doilea templu, fiind cântat de pelerinii care se deplasau înspre Ierusalim, cu ocazia celor trei mari sărbători iudaice de peste an: Paștile, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor. Tema dominantă a psalmului este purtarea de grijă a Domnului față de cântăreții Săi. Stihul cel mai cunoscut este v. 2b: YHWH oseh șamayim waareț – “Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul”, care a fost preluat și în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan (Crezul): “Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului…”. Psalmul 120 mai este considerat a fi o rugăciune de mulțumire. Două glasuri se împletesc armonios, ca într-un concert metafizic al luminilor ascetice: o voce individuală, care se încrede ferm în Pronia divină (vv. 1-2) și un glas corporat, al poporului, care-i răspunde eclatant psalmistului cu aceeași încredere necondiționată în ajutorul binecuvântatului Yahwe (vv. 3-8). Cuvântul ebraic șamar – “a păzi, a supraveghe” se repetă de 6 ori în cadrul acestui scurt poem al treptelor, de aceea tema Proniei divine poate fi considerată țesătura logică a acestui psalm.