Psalmul acesta sapiențial poate fi considerat, pe bună dreptate, un oratoriu închinat temei morții, un discurs funebru: fiorul morții respiră printre rânduri; atmosfera este funebră; bunăstarea este roasă de viermele care nu doarme; imageria mormântului, a Șeolului, a locuinței morților, a animalelor care pier, a pierderii speranței, a stingerii luminii alcătuiesc împreună un mozaic straniu, dar peren în favoarea meditației. Problema morții este una recurentă destinului uman. Instinctul inimii îl face pe om să respingă ideea unei ruinări totale și a unei negări definitive a persoanei sale. Dumnezeu l-a chemat pe om să se unească cu El în armonia unei legături incoruptibile. Tradiția patristică a considerat acest poem drept o învățătură hristică a învierii din morți, oamenii fiind invitați astfel la mântuire. Acest psalm poate fi o lectură inspirată în perioada sărbătorii pascale, pentru a ne aminti că Domnul Iisus nu și-a pus încrederea în frumusețea și bogăția acestei lumi căzute, ci doar în Dumnezeu Care L-a Înviat din morți.