Psalmul creației, poemul 103, cuprinde întreaga istorie a mântuirii, de la facere până la eshaton. Dacă lumea, odată așezată, Îl mărturisește pe Creator (Psalm 18, 1), Creatorul Însuși Se mărturisește pe Sine prin propria Sa creație. Poemul acesta pare să fie compus din perspectiva limpezirii apelor primordiale ale creației, apelor antediluviene, după ce secole la rând de păgânism au răscolit și-au răsturnat valorile etice ale legii (Tora), determinând păcatul ca un accident al simțurilor, încercând să le scufunde întru desuetudine pe cele revelate. Însă psalmistul scoate la suprafață, în locul rămas liber, nu pseudoadevăruri, cu funcție de etichetă religioasă orientală, ci decantarea unicului și adevăratului Dumnezeu – Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. Reacția psalmistului față de măreția lui Dumnezeu, manifestată în actul creației, are două aspecte apodictice. În primul rând, el s-a angajat că-L va lăuda pe Dumnezeul lui prin cântece și meditații proprii. Aceasta este reacția ingenuă a credinciosului Legământului, cel ce rezumă antinomic, în trupul său, în conștiința sa, atât subiectul declinat inefabilului, cât și gerunziul doxologic în amurgul zilei. În al doilea rând, el s-a rugat ca să piară păcătoșii de pe fața pământului, extirpând toate buruienile ce cresc în disonanță cu armonia creației.