Sunt eu, fetița asta serioasă Ce stă pe-un scăuieș, cuminte, Strângând la piept, cu mâinile-amândouă Păpușa nouă, De care încă-mi mai aduc aminte? (Avea rochiță albă, de mătasă.) Mi-e milă de mânuța ei, De trupul mic, și firav, și puțin: Mi-e milă ca de-un copilaș străin Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei... Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, - Oglinzile erau așa de nalte! O dată doar, în luciul unui geam Am bănuit o clipă chipul meu, Am prins în ochi surâsul celeilalte Și n-am știu că-s eu. Dar într-o zi am coborât din cui O cadră-n care nu era nimic – Decât o fată cu priviri căprui. Ca un pisoi prostuț și mic, Am cercetat pieziș, cu frică, Vedenia stângace. Am râs: - Săraca, tare-i mititică! A râs și ea. – Ai și mata cercei? De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?... Dar mâna care-o căuta pe-a ei A pipăit zadarnic sticla, rama, Și-nspăimântată am fugit la mama... Azi, din fetița aceea nu mai este Decât o poză ștearsă și-o poveste. Cu ochii mari, cu cercelușii din ureche, Mi-a adormit – păpușa veche Pe scauieșul din grădină – În suflet, printre cioburi de lumină. Dar de Crăciun, când fulgi subțiri de fum Coboară liniște pe suflet și pe drum, Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, - Din întunericul uitat în mine Eu simt, încetișor, cum vine Fetița din oglindă, Cum își deschide ochii calzi și vii Și-mi cere iarăși râs și jucării.

Înnalt şi-ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi-ntre pământ stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că-n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit.

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ţi spună, În care n-au putut să-ţi dea Atât cât ar fi vrut, Atâta – cât poate doru-ţi le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe... Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea târziu veniră-n cale-ţi Şi prea curând se duc de tot... Dezleagă-mi sufletul de vină Că în curând n-am să-ţi mai pot Aduce-n mâini Şi-n ochi Durutul, Târziul zâmbet de lumină...

Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns; toate mă dor: gura – de dor, ochii – de plâns. Vântul cazu – - poate că nu, dar s-a făcut liniște-n cer, fără puteri, ca la-nceput. Nu mai visez pași pe zăpezi, urme de vulpi; nu mai sunt flori, sufletul lor doarme în bulbi. Singurățăți… Nu mi te-arăți, nu-mi trimiți vești. Cât fără rost. Oare ai fost? Oare mai ești?

Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră...

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi şi ceva la ureche încet, nespus de încet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume cu toate că asculta şi el. Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam. De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină şi-şi miscă geana parca-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.

Razele lunii, Molcom căzând, Apele mării adânci nu turbură. Sufletul meu A şoptit: Te iubesc. Dar şoaptele sufletului, Molcom căzând, Apele adâncii tăceri nu turbură. Atunci Prin întomnare, Ai plecat, Lăsându-mi sufletul gol, Ca toamna, Atotveştejitoare. Când te-ai desprins de mine, Am rămas Ca un copac, Din care cea din urmă frunză Au luat-o Vântul, Toamna, Vremea… Mi-am dojenit sufletul Că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc… Ai revenit, Ca un ecou, mult prea îndepărtat, Al acelei îndepărtate nopţi Buzele mele au spus: Te iubesc. De-atunci, N-ai mai plecat. Mi-am dojenit sufletul, Că nu m-a lăsat să tac. Şi-am plâns, - prea târziu.

În liniştea de aur a serii, omul ară… Şi plugul greu, şi boii, şi el, par jucării De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii: Deasupra lor domneşte un cer de primăvară. În brazda răsturnată, din care germinară Atâtea azimi albe – dar pentru alţi copii, Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii Se-opreşte, frânt în două de truda seculară. Dar n-a văzut alături, tovarăşa mai mică, Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică, Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu. Şi-acum când noaptea şterge furnică, om şi zare, Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu Ce ară, orb ca dânsii, întinsa înstelare.

Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune ? Arată ce te muncește ? Ce boală te chinuiește ? Fă-o cunoscută mie, Ca să-ți caut dohtorie. Te rog, fă-mă a pricepe Boala din ce ți se-ncepe ? Arată, spune, n-ascunde ! Da-mi un cuvânt și-mi răspunde: Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune?

Leul s-a-mbrăcat odată Într-o piele de măgar, Să colinde ţara toată Din hotar până-n hotar, Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători) Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători. Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng Ca un biet măgar nătâng, Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc. – Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi! (Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.) Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?… Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată, Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi. – O, măria-ta! Iertare! Zise cel mai diplomat, – Semănai aşa de tare C-un măgar adevărat!…

Dacă tu ai dispărea Într-o noapte oarecare, Dulcea mea, amara mea, Aş pleca nebun pe mare. Cu un sac întreg de lut Şi-o spinare de nuiele, Să te fac de la-nceput Cu puterea mâinii mele. Lucru lung şi monoton Să te înviez, femeie, Eu, bolnav Pygmalion Hai şi umblă, Galatee! Dacă tu ai dispărea, Fi-ţi-ar moartea numai viaţă, Dulcea mea, amara mea, Aş pleca în ţări de gheaţă. Să te fac din ţurţuri reci Să te-mbrac în promoroacă Şi apoi să poţi să pleci Orişiunde o să-ţi placă... De-ai cădea într-adevăr În momentul marii frângeri, Aş veni la tine-n cer Să te recompun din îngeri. Şi pe urmă aş pleca Umilit şi iluzoriu Unde este casa mea, O mansardă-n purgatoriu. Dacă tu ai dispărea Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi, Te-aş găsi în sinea mea, Te-aş zidi din mine însumi!

M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng De brațul stâng — De ce mă spui la toți că plâng? "Să nu te văd cu vrun flăcău, Că dai de rău!" Dar ce, mă rog, sunt robul tău? N-am plâns și nu te lăuda! Am plâns, ba da, Dar nu pentru mustrarea ta! M-au întâlnit așa pe drum, Mai știu eu cum, Iar tu ești mânios și-acum! Și-a fost și soră-ta cu ei; Veneau tustrei, Și-am stat puțin, și ce mai vrei? N-am voie nici atât, eu nu? Dar ce crezi tu, Și ochii să mi-i scot de-acu? Ai răsărit ca din pământ — Ei, Doamne sfânt, Îți sunt nevastă, soră-ți sunt, De nu mă lași din ochi mereu? Nu pot și eu Să mă-ntîlnesc cu cine vreu? "De unde viu? Ce cat în prund? Ce flori ascund?" Ești mamă tu, ca să-ți răspund? Și-uitându-te și-n jos și-n sus Scrâșnind mi-ai spus: „Săracă fată!“ și te-ai dus. Săracă! Dar de ce să fiu? Pe suflet viu, Cu nici o vină nu mă știu. Apoi de ce tot spui și spui Că, de tăcui, E semn că vinovată fui? Ce semn? Tăcui așa mereu, Că-mi fu cu greu, Și ce-ți puteam răspunde eu? De-aș fi jurat pe-un rai de sfinți, Tu, printre dinți, Mi-ai fi răspuns la toate: minți! Că și ce nu-i și nu-i, tu vezi! Te-nveninezi, Și toate câte-ți par le crezi! Și-am plâns și ieri, gândeam că mor Că-mi tot dai zor Să-mi afli vina-n fața lor. De ce mă chinuiești tu vrând? De ce ți-e-n gând Mereu să mă tot vezi plangând? Vrășmaș de veci de te-aș avea, Tu n-ai putea S-acrești mai rău viața mea! De-s rea, tu bate-mă să zac, De-ți e pe plac — Dar nu-mi scorni și ce nu fac!

Cu toate ca se afla in rai, Adam se plimba pe alei preocupat si trist Pentru ca nu stia ce-i lipseste. Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva Dintr-o coasta a lui Adam. Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune Incat chiar in clipa aceea Si-a pipait coasta imediat urmatoare, Simtindu-si degetele frumos fulgerate De niste sini tari si coapse dulci Ca de contururi de note muzicale. O noua Eva rasarise in fata lui. Tocmai isi scosese oglinjoara Si se ruja pe buze. "Asta e viata!" - a oftat Adam Si-a mai creat inca una. Si tot asa, de cate ori Eva oficiala Se intorcea cu spatele Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie Adam scotea la lumina o noua cadina Din haremul lui intercostal. Dumnezeu a observat Aceasta creatie desantata a lui Adam L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste Si l-a izgonit din rai Pentru suprarealism.

Parcă suntem copii şi te-aştept şi nu vii Să jucăm baba-oarba şi ştiu că-ţi plăcea Şi mă tem că în drum ai călcat din greşeală Peste aburul morţilor dintr-o vâlcea. Dar oricât mă tem şi oricât te chem Tu te-ai făcut abur şi m-aştepţi să vin Să descânt tot eu pe numele tău Şi să mai încerc să te scap de chin. „Înger luminat, duhul i l-ai luat Viaţă după moarte dă-mi-l îndărăt Şi-am să vin tot eu şi să ţi-l aduc Când o fi cu părul alb ca de omăt. Îl cheamă Ion şi-i fecior de om Cum n-am cunoscut, cum n-am mai văzut. Dacă nu mai ai trupul să mi-l dai Fă-l de la început suflând peste lut“. Dar descânt în gând şi descânt plângând Şi nu înţelege ce chip şi ce nume Şi te-aştept să vii şi mă leg la ochi Şi joc baba-oarba singură pe lume.

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă - încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine - şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: "Sunt rob în temniţă! "

Sarută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare Să stingă focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire și de soare. Sărută-mi gura, buzele-ncleștate Ce vorba și surâsul și-au pierdut. Îți vor zâmbi din nou înseninate Și-ndrăgostite ca și la-nceput. Sărută-mi fruntea, gândurile rele Și toate îndoielile-or să moară, În loc vor naște visurile mele De viață nouă și de primăvară.

Vrei tu să fii pământul meu Cu semănături, cu vii, cu heleşteu? Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? Vacile ne vor aduce ugerii plini Şi vor mugi la poarta noastră De salcâmi cu floare albastră. Nevăstuicile se vor juca în ogradă Cu purceii şi raţele, grămadă. Puii de borangic Vor număra meiul cu bobul mic Şi vor fugări ţânţarii. În faţa prispei vor tremura arţarii Pestriţi şi va cânta cocoşul. Vom aduce florile cu coşul. Din nuiele de răchită Vom face împreună zestre împletită. Şi din lâna oilor, Culcuşuri pisoilor. Vrei tu să fii grădina mea, De iarbă-mare şi de catifea?

Bun, dar cu noi cum ramane? Ei au fost mari, tragici, sfinti: Ei au mancat paine, Parintilor nostri le-au fost parinti. Dar noi? Dar cu noi? Lor le-a fost frig, au patimit, Au mers prin zapada, prin noroi, Au murit si s-au nemurit. Noi traim, cu noi cum ramane? S-a hotarat ceva? S-a hotarat? Cand anume? Si ce anume? Suntem, dar ne este urat.

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine si-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, si fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în tărână, în foc, în văzduh si pe ape. Între răsăritul de soare si-apusul de soare sunt numai tină si rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viata, mi-ai vorbi. De-acolo unde esti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să stiu ce-astepti de la mine. Să prind din văzduh sulita veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doresti nimic? Esti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeti. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o lasi în drum.