Matei 25:14–30 (NTR) 

14  Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, și-a chemat sclavii și le-a încredințat averile lui. 

15   Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, 

16    cel ce primise cinci talanți s-a dus și a făcut negustorie cu ei și a câștigat alți cinci. 

17   Tot așa, cel ce primise doi a câștigat și el alți doi. 

18    Dar cel ce primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns acolo argintul stăpânului său.

19    După mult timp, stăpânul acelor sclavi a venit și a început să-și încheie socotelile cu ei. 

20    Cel ce primise cinci talanți s-a apropiat și a adus încă cinci talanți, zicând: „Stăpâne, mi-ai încredințat cinci talanți. Iată, am mai câștigat încă cinci!“. 

21  Stăpânul lui i-a zis: „Bine, sclav bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!“.

22    S-a apropiat apoi și cel ce primise doi talanți și a zis: „Stăpâne, mi-ai încredințat doi talanți. Iată, am mai câștigat doi!“. 

23   Stăpânul lui i-a zis: „Bine, sclav bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!“.

24    S-a apropiat și cel ce primise un talant și a zis: „Stăpâne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat, 

25    așa că mi-a fost teamă și m-am dus să-ți ascund talantul în pământ. Iată aici talantul tău!“. 

26    Stăpânul lui, răspunzând, i-a zis: „Sclav rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat și că adun de unde n-am împrăștiat? 

27   Atunci trebuia ca tu să-mi fi dat arginții la bancheri, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu.

28   Așadar, luați-i talantul și dați-i-l celui ce are zece talanți. 

29   Căci celui ce are i se va da și va avea din belșug, însă de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are. 

30   Iar pe sclavul acela nefolositor, alungați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților!“. 

Probabil ați auzit că parabola talanților se referă la a face fapte bune sau a folosi darurile și chemările date de Dumnezeu și, ca urmare, a primi răsplată sau judecată, până chiar la punctul de a pierde mântuirea. Într-adevăr, dacă citim această pildă în mod izolat, există câteva motive evidente pentru care am putea adopta acest punct de vedere. În primul rând, cele trei persoane care au primit talanții de la stăpânul care pleca în călătorie erau toți slujitori sau robi ai acelui om, ceea ce ar putea implica faptul că erau deja în împărăție, mântuiți și născuți din nou. Aruncarea celui de-al treilea sclav în întunericul de afară din versetul 30, ca urmare a faptului că nu a folosit și nu a înmulțit ceea ce i-a dat stăpânul, poate însemna pierderea mântuirii veșnice. În al doilea rând, stăpânul i-a dat fiecărui servitor un număr diferit de talanți și se aștepta ca aceștia să-i pună la treabă, să-i administreze bine și să-i înmulțească. Acest lucru ne poate face cu ușurință să ne gândim la darurile, talentele și chemările pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios și care sunt luate înapoi dacă nu sunt folosite corespunzător.

Întrebare: Este al treilea rob un credincios autentic de la început, care nu a făcut suficiente fapte bune și, prin urmare, și-a pierdut mântuirea? Să presupunem că așa stau lucrurile și să citim Romani 4:4-5:

Romani 4:4-5 (NTR)

4  Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie, 

5  însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.

După cum puteți observa, avem o problemă dacă elevăm „pilda talanților” la rangul de „fapte” în lumina a ceea ce a învățat Pavel în aceste versete: avem o mântuire prin fapte și nu doar prin credința în jertfa lui Isus. Apoi ce să mai zicem despre ceea ce a spus Isus în Ioan 6:28-29 cu privire la lucrări sau fapte? În aceste versete, Isus a fost întrebat despre ce fel de lucrări trebuie să facem pentru a-I fi plăcuți lui Dumnezeu. Probabil observați că Isus le spune ce-I place lui Dumnezeu. Însă nu erau fapte (la plural), ci o singură lucrare, iar acea lucrare este să CREDEM:

Ioan 6:28-29 (NTR)

28Atunci ei L-au întrebat: ‒ Ce să facem ca să înfăptuim lucrările lui Dumnezeu?

29 Isus a răspuns și le-a zis: ‒ Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe Care L-a trimis El.

Chiar și Isus a refuzat să laude faptele. Da, SUNTEM creați pentru fapte bune. Asta suntem. Totuși, ideea că mântuirea noastră depinde de ele și că salvarea ar fi o răsplată nu este biblică.

Acum, să presupunem că slujitorul este un credincios născut din nou care nu și-a folosit darurile așa cum ar fi trebuit și nu și-a îndeplinit chemarea dată de Dumnezeu pe acest pământ. Înseamnă asta că Dumnezeu îi va lua acele daruri sau mântuirea? Romani 11:29 ne învață că „darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile”. Putem concluziona că această parabolă nu vorbește nici despre daruri și chemări.

Este oare posibil ca acest slujitor să fi fost cineva care nu l-a cunoscut niciodată pe stăpân? Este posibil să fi avut o asemănare de credință mântuitoare autentică, dar fără fapte corespunzătoare? Cu alte cuvinte, el avea o credință moartă, similară cu cea discutată de Iacov. Să analizăm câteva indicii din text care arată că este așa:

1.      În versetul 26, stăpânul îl numește „sclav rău și leneș”. I-a numit Isus sau Dumnezeu vreodată pe copiii Săi sclavi, răi sau leneși? Nu.

2.      Acest slujitor trăiește cu frica judecății. 1 Ioan 4:18 ne spune că „dragostea desăvârșită alungă frica” și credincioșii nu ar trebui să se teamă de judecată.

3.      El îl percepe greșit pe stăpân. Acest slujitor îl descrie pe stăpân ca fiind un „om aspru”, dar nu nu este prezentat așa stăpânul în parabolă. Ceilalți slujitori se bucură de bunătatea și generozitatea lui. Evident, acest al treilea rob nu-l cunoștea cu adevărat pe stăpân, similar fecioarelor nechibzuite cărora mirele le spune: „Nu v-am cunoscut niciodată”.

În continuare, să analizăm contextul pildei talanților. Tema întregii discuții din Matei 24 și 25 (venirea Fiului Omului ca un hoț în noapte, urâciunea pustiirii, pilda celor zece fecioare, pilda talanților, judecata oilor și caprelor) este sfârșitul timpurilor, judecata și separarea. Care va fi exact factorul determinant sau criteriul după care vor fi separați cei drepți de cei nedrepți la sfârșitul timpurilor? Acesta va fi credința în adevărul Evangheliei, care a fost însoțită de fapte. Credința fără fapte este moartă, ceea ce înseamnă că nu a existat niciodată. Talanții dați acelor trei slujitori (în contextul celor zece fecioare) trebuie să se refere atunci la adevărul Evangheliei dat tuturor oamenilor în diferite măsuri de credință și înțelegere.

Pilda talanților nu vorbește despre credincioși aruncați în iad pentru că nu fac suficiente fapte bune sau că nu umblă suficient în sfințenie. În schimb, este vorba despre cei cărora li s-a dat revelația Împărăției (referindu-se la toți oamenii sau, mai precis, la liderii evrei din vremea lui Isus) și au respins-o. Ei sunt cei care primesc judecata, nu creștin...

Care este modelul lui Dumnezeu pentru creșterea spirituală eficientă a credinciosului? 

Asistența supranaturală
1. De ce trebuie să ne rugăm?
- Isus a trebuit să se roage toată viața chiar dacă era sfânt
- Isus și acum se roagă pentru noi (Romani 8:33-34; Evrei 7:25) și ne-a spus și nouă să ne rugăm întotdeauna (Luca 18:1)
- Pavel ne spune să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5:17) și el însuși se ruga în limbi mai mult decât toți (1 Corinteni 14:18)
- Rugăciunea în limbi este primară, iar cea în limba maternă secundară (1 Cor. 14:15)

2. Beneficiile rugăciunii în limbi
- Zidirea noastră personală: (1) trup - imunitate, (2) suflet - înecarea crezurilor și emoțiilor negative, (3) duh - capacitate spirituală (1 Corinteni 14:4)
- În Noul Testament, rugăciunea în Duhul nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci pe noi.
- Primim revelație și înțelegere crescută a Cuvântului, precum și odihnă (Isaia 28:9-13)
- Toate lucrurile (oameni, situații, soluții la probleme, protecție) încep să lucreze continuu în favoarea noastră în mod inconștient pentru că Duhul se roagă să ia ființă în lumea naturală destinul trasat de Dumnezeu pentru noi.(Romani 8:26-28; Iacov 3:3-6)

3. Cum să vorbești în limbi?
- Te rogi și ceri Duhul Sfânt cu credință de la Dumnezeu și crezi că L-ai primit (Luca 11:11-13)
- Începi să miști gura și să scoți primele silabe cu credința că Duhul este Cel ce vorbește și nu tu.
- Consistența și răbdarea sunt cheie în rugăciunea în limbi până începi să vezi efectele ei.
- Găsește-ți propriul timp din zi, propria modalitate și începe cu puțin (15-30 minute), iar apoi extinde acel timp, dar urmărește să fie regulat. Timpul trece oricum, converteste-l în ceva folositor.

1.Cum Îl percepi tu pe Dumnezeu?
Percepția ta predominantă despre Dumnezeu este un a dreptății și pedepsei sau una a dragostei și milei?

Isus este reprezentarea exactă a naturii și a inimii Tatălui față de oameni, de aceea Vechiul Testament trebuie interpretat în lumina Noului Testament și a vieții lui Isus (Evrei 1:1-3). 

Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și dreptatea față de păcat, Dumnezeu este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor.

Nu toate manifestările de putere ale oamenilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Moise, Ilie, Elisei) au fost aprobate de El.

Dacă ar fi existat o altă cale mai puțin aspră decât cea folosită în Vechiul Testament prin Lege de a învăța omenirea seriozitatea păcatului, nevoia de jertfe și semnificația lor pentru ispășirea păcatelor, Dumnezeu ar fi folosit-o.

2.Cum te percepi tu pe tine?
Încă înainte de Cristos, Dumnezeu NU VEDEA nici o fărădelege sau răutate în poporul Israel despre care știm cât de încăpățânat era (Numeri 23:21)

3.Cum îi percepi pe alții?
Cum Îl vezi tu pe Dumnezeu și pe tine va determina cum îi percepi și cum te raportezi tu la alții: cu o atitudine critică sau una de dragoste și acceptare (1 Ioan 4:19).

Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XII)

Sinuciderea
Mulți creștini s-au întrebat cel puțin o dată în viața lor: sinuciderea este un păcat de neiertat? Credincioșii care se sinucid își pierd mântuirea și merg direct în iad? Majoritatea oamenilor, chiar și credincioșii, răspund „da” la această întrebare pentru că sinuciderea nu lasă loc pentru pocăință; o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. O astfel de concluzie se bazează pe presupunerea că păcatele credincioșilor sunt iertate în timp, în funcție de mărturisirea lor, și că mântuirea lor fluctuează, nu este definitivă până când aceștia nu mor cu toate păcatele mărturisite. Însă, Biblia ne învață că toate păcatele — trecute, prezente și viitoare — sunt iertate și șterse prin credința în moartea ispășitoare a lui Isus și învierea Sa. Destinul veșnic al cuiva este pecetluit și stabilit în momentul credinței achitatoare sau justificatoare și, în consecință, el a fost deja hotărât pentru totdeauna în timpul mântuirii. Mai mult decât atât, numeroase cazuri de moarte subită îi pot aduce pe creștini în eternitate înainte de a avea ocazia să se mărturisească și să se pocăiască. După cum spune teologul Robert N. Wennberg, „Dar cum rămâne cu victima unui atac de cord care moare în timp ce își brutalizează soția sau în mijlocul unei legături adultere? Eșecul lui de a se pocăi în această viață înlătură pentru totdeauna posibilitatea iertării în următoarea? Și nu trebuie să trecem din această viață cu un păcat nemărturisit și nepocăit, că altfel nu vom găsi niciodată iertarea și împăcarea cu Dumnezeu în următoarea”? Simțul practic ne arată că mulți dintre noi, dacă nu majoritatea, vom muri cu păcate de care nu ne-am cerut iertare. Pocăința însăși nu ne pecetluiește în Împărăția Cerească – Duhul Sfânt este o astfel de pecete (Efeseni 1:13, 4:30). Pentru un studiu mai aprofundat asupra păcatelor viitoare și mărturisirea păcatelor, vă recomand citirea unei alte cărți, scrisă de mine, intitulată Gloria neprihănirii.

Perspectiva oamenilor asupra sinuciderii și mântuirii este probabil influențată în mod semnificativ de perspectiva păcatului mortal promovată de Biserica Romano-Catolică, care vede sinuciderea ca un păcat letal, făcând o distincție între păcatele de neiertat și cele minore sau iertabile. Primul tip de păcate separă o persoană de harul lui Dumnezeu în timp ce celelalte, nu fac asta, deși sunt la fel de serioase. Păcatul mortal este considerat o ofensă gravă care merită pedeapsă veșnică, dacă nu este  pocăință pentru el și nu este iertat înainte de moarte. Acest lucru creează un sistem de infracțiuni considerate majore sau minore în cadrul Catolicismului. De asemenea, creează un cadru în care trăirea într-o stare de har este ca o țintă în mișcare pentru credincios, ca o luptă zilnică de a rămâne în grațiile lui Dumnezeu. Iertarea completă și totală este condiționată și necesită pocăință strictă. Poziția Romano-Catolică afirmă că a-ți lua viața în mod deliberat și fără părere de rău atrage pedeapsa veșnică.

Sinuciderea este considerată un păcat în Biblie? Definiția cea mai simplă a sinuciderii este că o persoană intenționează să moară sau acționează conform dorinței de a muri. Această persoană urmează un plan cu scopul expres de a-și pune capăt vieții. În această definiție, sinuciderea este un păcat, deoarece este crimă și vine împotriva uneia dintre cele zece porunci: „Să nu ucizi” (Exod 20:13; Deuteronom 5:17). Deși nu ne gândim instinctiv la crimă în acest fel, luarea ilegală a propriei vieți nu diferă din punct de vedere moral de luarea vieții altuia. Însă ar trebui să avem în vedere și alte aspecte importante. Sinuciderea este menționată doar de șase ori în toată Biblia. În niciunul dintre aceste cazuri nu este dată o evaluare sau o judecată morală explicită cu privire la întrebarea dacă este corect sau greșit: cazul lui Abimelec din Judecători 9:50–57; Samson în Judecători 16:28–30 (deși unii nu sunt convinși că aceasta este sinucidere în sensul strict al termenului); Împăratul Saul și purtătorul său de armuri în 1 Samuel 31:1–6 (2 Sam. 1:1–15; 1 Cronici 10:1–13); Ahitofel în 2 Samuel 17:23; Zimri în 1 Împărați 16:18–19; și Iuda Iscarioteanul în Matei 27:5.

Există, de asemenea, cazuri de sinucidere aparentă, care sunt permise din punct de vedere moral. De exemplu, soldatul care luptă cu  inamicul într-un timp de război, știind că cel mai probabil va muri, nu este vinovat de sinucidere. După cum spune Wennberg, el nu alege acest act ca mijloc de moarte „ci mai degrabă acceptă o consecință prevăzută, însă nedorită, a ceea ce face”. Într-un anumit sens, soldatul se angajează într-un act de sinucidere, dar nu se sinucide. Dar cum stă treaba cu situația unui soldat care se aruncă într-o grenadă cu pinul scos pentru a-i salva viața prietenului său sau când o mamă săracă se oprește din a consuma puțina mâncare rămasă, ca să trăiască copilul ei? Ce zici de un creștin din secolul al treilea căruia i se dădea posibilitatea de a alege: ori să-L renege pe Isus, ori să fie aruncat la lei? Refuzând să renunțe public la Isus, credinciosul alegea un plan de acțiune despre care știa că va duce la moartea sa (chiar dacă nu avea intenția conștientă de a muri), iar aceasta nu e considerată sinucidere pentru că moartea pe care o alegea era un efect secundar neintenționat al fidelității lui față de Cristos. Dar Isus, Mesia, care a ales pe deplin să se lase ucis? Poate fi acuzat că și-a luat El Însuși viața? Desigur că nu!

Sinuciderea este un păcat? Da, în multe cazuri, acesta este un păcat grav care încalcă voința exprimată a lui Dumnezeu cu privire la sanctitatea vieții. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, nu există nicio dovadă în Biblie care să ne facă să tragem  concluzia că este situat în afara iertării obținute pentru noi la crucea lui Cristos. Cu alte cuvinte, nu, sinuciderea nu este un păcat de neiertat sau care pierde mântuirea eternă a cuiva. Familia și prietenii unui credincios care s-a sinucis nu ar trebui să-și facă griji de persoana iubită cu privire la mântuirea ei. În cele din urmă, Romani 8:38–39 spune că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus, nici măcar moartea:

Concluzie

Învățătura despre siguranța veșnică a credincioșilor în Cristos generează de obicei două tipuri de răspunsuri și plasează oamenii, pe baza lor, în două categorii. Prima este formată din oameni care sunt ofensați și supărați pe această învățătură. Aceștia sunt cei religioși și auto-neprihăniți care se comportă ca fiul mai mare din pilda fiului risipitor, necunoscând dragostea Tatălui. Deși s-ar putea să fie și ei născuți din nou, imaginea lor despre Dumnezeu este mai mult a Unuia care este aspru și judecător decât a unui Tată iubitor și, din cauza acestei perspective, ei tratează pe ceilalți credincioși în același mod în care percep ei divinitatea. Devin critici duri sau se mândresc cu faptele bune pe care le fac. Ei cred că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le suportă păcatele doar până când se nasc din nou, iar după aceea, ei ar trebui să fie perfect sfinți în faptele lor. În caz contrar, El îi va pedepsi sau le va anula mântuirea dacă se complac prea mult în comportamente păcătoase. Așadar, acești creștini se bazează mai mult pe faptele lor bune de sfințenie pentru a rămâne mântuiți decât pe neprihănirea lui Isus prin credință. Dacă ești una dintre acele pers...

Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XI)

Divorț și recăsătorire

Divorțul este de mult timp un subiect complex și controversat în biserică. În cultura noastră de astăzi, mulți oameni sunt afectați de acesta într-un fel sau altul. Cu toții cunoaștem pe cineva, fie un membru al familiei sau un prieten apropiat, care a experimentat durerea unei căsnicii rupte. Sau poate tu însuți ai trecut sau treci printr-un divorț. Dacă da, sunt sigur că nu trebuie să vă spun cât de dureros și devastator poate fi acesta, atât pentru adulți, cât și pentru copiii implicați în situație. Mai mult decât atât, ca și copil al lui Dumnezeu, sunt sigur că te-ai întrebat de mai multe ori: „Mă va mai ierta Dumnezeu dacă divorțez sau mă recăsătoresc? Voi rămâne mântuit sau îmi voi pierde mântuirea pentru totdeauna?” Toate acestea sunt întrebări bune și pertinente, în special pentru credincioșii care au trecut deja prin acesta sau intenționează să o facă. În primul rând, trebuie să aflăm din Biblie care cazuri de divorț sau recăsătorire sunt păcate. În al doilea rând, pentru acele situații în care despărțirea de partenerul de căsătorie este un păcat, trebuie să stabilim, din nou, cu ajutorul Scripturii, dacă acest tip de păcat este de neiertat și îi poate face pe credincioși să-și piardă mântuirea veșnică.

Imoralitatea sexuală și partenerul necredincios

Există două cazuri clare în care divorțul este permis de Dumnezeu și nu este considerat un păcat în Scriptură. Primul motiv admisibil, descris de Isus în Matei 5:31–32 și Matei 19:9, este infidelitatea prin imoralitate sexuală, care se aplică ambilor soți:

Unii lideri spirituali din trupul lui Cristos de astăzi susțin că, pe baza acestor două pasaje, numai imoralitatea sexuală este un motiv valid pentru a desface o căsnicie. Dacă este așa, înseamnă că apostolul Pavel L-a contrazis pe Isus. În 1 Corinteni 7:15, el adaugă o a doua situație în care divorțul nu este un păcat, aceea a unui soț necredincios care dorește să se despartă:

Mai târziu, vom vedea că, atunci când Isus spune în Matei 5:31–32, Matei 19:9 și Marcu 10:2–12 că un bărbat nu trebuie să se despartă de soția sa din niciun alt motiv, în afară de imoralitate sexuală, el are în vedere o anumită controversă fierbinte din vremea Lui despre acest subiect, care se baza pe Deuteronom 24:1–2.

Abuzul fizic și emoțional

Poate întrebi: „Dar cum rămâne cu abuzul fizic, abuzul emoțional sau neglijarea unui soț? Este vreunul dintre aceste motive acceptabil pentru divorț? Ce spune Biblia despre aceasta?” Nu există un răspuns ușor, deoarece nici Biblia nu are un răspuns clar, negru pe alb, la această dilemă. Aici lucrurile se complică și intră în zona gri, de aceea trebuie să ne bazăm pe Duhul Sfânt pentru a ne oferi revelația și înțelegerea inimii Sale în această chestiune. Dacă privim cu atenție Scriptura, cu o inimă deschisă și sinceră, vom afla că ea are o soluție la această problemă provocatoare.În primul rând, vă invit să observați, prin câteva exemple, un principiu general valabil și anume că dragostea și mila lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai mari decât dreptatea Sa.Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și pedeapsa pentru păcat, El este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor. El întotdeauna se bucură să-Și vadă copiii fericiți și bine. Chiar și în vremurile Vechiului Testament, în timpul Legii lui Moise, când Dumnezeu părea foarte crud și aspru în pedepsele Sale pentru actele de neascultare ale oamenilor, El a făcut totul din grijă față de ei și pentru că nu exista altă cale de a realiza ceea ce trebuia să facă pentru umanitate. În momentul în care devenim părinți, putem începe să înțelegem și să experimentăm o licărire din inima lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Indiferent cât de răi pot fi copiii și indiferent ce lucruri rele ar putea face, tații și mamele normale nu vor renunța niciodată la ei și vor face întotdeauna tot ce le stă în putere pentru a-i vedea bine și fericiți. Când Adam și Eva au păcătuit mâncând fructul interzis al pomului cunoașterii binelui și a răului, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa să moară pentru totdeauna, conform dreptății Sale, și să nu-i răscumpere niciodată. Însă, datorită dragostei Lui nemărginite, El a găsit o cale, deși dureroasă, anevoioasă și costisitoare, de a salva omenirea de la distrugerea veșnică, fără a-Și diminua dreptatea. În Matei 12:1–8, ucenicii lui Isus smulgeau fire de grâu și le mâncau de Sabat pentru că le era foame, iar fariseii i-au acuzat că au făcut ceva de neîngăduit în ziua de odihnă. Să vedem care a fost răspunsul lui Isus:

Isus le amintește mai întâi din Vechiul Testament de o ocazie în care regele David a mâncat pâinile pentru punere înaintea Domnului, din casa lui Dumnezeu, lucru care nu îi era îngăduit, pentru că, doar preoții aveau voie să mănânce din ele, dar Dumnezeu nu l-a pedepsit. Din nou, aceasta este o situație în care dragostea și mila Lui au fost mai mari decât legea Sa deja stabilită. Apoi, Isus oferă un alt exemplu în care preoții încalcă sfințenia Sabatului și sunt tot nevinovați. În relatarea aceleiași împrejurări din Marcu 2:23–28, Isus chiar spune că Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat, punând din nou bunăstarea oamenilor mai presus de legea s...

Mântuirea în Vechiul Testament și cazuri de apostazie în Biblie

Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima,  etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni  ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale.

Mântuirea personală prin har, prin credință în lucrarea ispășitoare a lui Cristos pe cruce, s-ar putea să nu fi fost atât de clară pe vremea lui Noe, așa cum este pentru noi astăzi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței?

O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune:

Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune:

Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi  declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii. Legea nu a fost niciodată menită să salveze pe cineva; scopul Legii a fost să ne facă conștienți de păcat. Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta:

Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta:

După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele:

Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doa...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA X)
 

Permisiunea de a păcătui

O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil.

Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui.

Dumnezeu vrea ca cei în Cristos să umble în sfințenie pentru că ei vor și doresc aceasta, nu din frică și constrângeri.

Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.

Confuzia privind voința liberă a omului
Această obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos.

Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire. Dumnezeu face o schimbare atât de puternică în natura lor, prin Duhul Sfânt, încât ei nu vor dori niciodată să aleagă cu voința lor liberă să-L respingă pe Dumnezeu și să-și piardă mântuirea. Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită.

Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică.

I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8,

Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.

Renunțarea la mântuire prin voința liberă

În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii ...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA IX)
Iuda 1:3–7 (Necredința de după mântuire)

Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă.

Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii.

Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani 10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică.

Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate.

Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VIII)

Romani 11:16-24 (Severitatea lui Dumnezeu)

Ori de câte ori le spun oamenilor despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, aproape întotdeauna există cineva care cere echilibru și spune că ar trebui să predic și despre severitatea Lui. Apoi citează versetul 22 din Romani 11: „Știi, Dumnezeu este bun, dar El este și sever, așa că ai grijă! El ți-a dat o șansă să te pocăiești, dar acum trebuie să dovedești că ai meritat-o și să-ți faci ordine în viață, altfel s-a terminat cu tine!” Și ne mirăm de ce necredincioșii nu se entuziasmează de această așa-zisă Evanghelie! Acest text, și în special versetul 22, ridică următoarele întrebări: Cui se adresează apostolul Pavel? Ce înseamnă să fii „tăiat”? Care este semnificația condiției „dacă vei continua în bunătatea Lui”? Mulți credincioși susțin că Pavel vorbește aici creștinilor ca persoane individuale care pot fi tăiate de la mântuirea lor dacă nu continuă să trăiască în credință. Să vedem împreună de ce nu este adevărat acest lucru!

În primul rând, dacă ne uităm la context, pasajul în sine poate, la prima vedere, să pară contradictoriu. Căci cum ar putea apostolul Pavel să scrie despre ramurile tăiate în versetul 22 și apoi, în aceeași suflare, să se întoarcă și să spună că darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile în versetul 29? Care afirmație este reală? Ne spune Pavel că un creștin își poate pierde mântuirea sau vorbește despre altceva? În al doilea rând, cine sunt „ei” care au fost tăiați și cine sunteți „voi” care ați fost altoiți? Pavel nu vorbește nici despre persoane individuale și nici despre biserică ca întreg. El vorbește despre două grupuri de oameni — evrei și neamuri:

Națiunea Israel, ca și comunitate, a fost „tăiată”, iar neamurile, ca și grup, au fost altoiți. Evreilor li s-a arătat favoare de la Domnul, dar nu au acceptat-o (deși anumiți evrei individuali au primit-o, cum ar fi Pavel însuși și apostolii lui Isus). Dumnezeu a întins mâna către evrei cu dragoste, dar ei I-au întors spatele, iar acum favoarea Lui este extinsă asupra neamurilor. Dumnezeu dorește să binecuvânteze pe toată lumea, dar nu toată lumea primește binecuvântarea Lui. Motivul pentru care „au fost tăiați” sau pentru care  „severitatea lui Dumnezeu” s-a manifestat înspre ei, nu a fost nivelul lor scăzut de sfințenie și de fapte bune, ci necredința în Isus. Evreii au încercat să câștige favoarea Lui ca și grup și au fost tăiați. Aceasta sună a judecată divină, ca și cum Dumnezeu i-ar fi respins. Dar uite ce spune Pavel:

Condamnarea necredinței este autoprovocată, refuzănd binecuvântările Lui nu vei fi binecuvântat, ci blestemat. Acesta este motivul pentru care Pavel le avertizează pe neamuri să „continue în bunătatea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, merită menționat că poporul Israel a fost „tăiat” ca națiune ÎNAINTE să creadă vreodată în Cristos, nu după ce au crezut în Cristos. Ca națiune, și nu ca indivizi, ei au respins harul prin credință fără fapte, deoarece poporul Israel era foarte concentrat asupra Legii și a îndreptățirii prin fapte. Iată modul greșit de a interpreta textul despre severitate: „Trebuie să muncesc din greu pentru Dumnezeu și să țin 100% din poruncile Lui pentru a nu fi tăiat”. Așa credeau evreii și aceasta a dus la căderea lor. Mizând pe comportamentul sau purtarea lor, ei au respins harul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, „tăierea” (sau separarea) poporului Israel este temporară, nu veșnică. Se referă la orbirea temporară față de Evanghelie, ca națiune. Ce înseamnă asta mai concret? Înseamnă că Dumnezeu și-a redus intenționt activitatea de a revela Evanghelia unei națiuni în masă din cauza necredinței lor. Cu alte cuvinte, El nu a făcut ceva deliberat împotriva lor pentru a-i pedepsi, dar și-a retras temporar iluminarea față de Evanghelie, deoarece majoritatea evreilor au respins oferta de har a lui Dumnezeu prin credință. Asta nu înseamnă că evreii individuali nu pot fi salvați. În mod similar, faptul că neamurile au favoare nu înseamnă că ele toate Îl primesc pe Cristos. Uneori, Dumnezeu își reduce activitatea de iluminare în națiunile în care majoritatea persoanelor Îl resping și Își redirecționează eforturile către națiuni mai cooperante. De aceea, Pavel le laudă pe neamuri și le încurajează să continue în bunătatea lui Dumnezeu. Romani 11 este un avertisment pentru cei care, la fel ca evreii, refuză cu încăpățânare harul și bunătatea lui Dumnezeu. Ei se deconectează pe ei înșiși de sursa binecuvântării și a mântuirii.

1 Corinteni 15:1–2 (A te ține ferm)

Pentru mulți oameni, acest pasaj pare să arate că Dumnezeu dă mântuirea, ca pe urmă să o ia înapoi. O simplă citire implică faptul că Evanghelia ne-a salvat, dar nu continuă să ne salveze decât dacă noi ne ținem ferm de ea. Unii folosesc acest pasaj pentru a spune că credincioșii își pot pierde mântuirea. Alții spun că el arată că cei care sunt conside...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VII)

Matei 18:21–35 (Robul nemilostiv)

Un alt text biblic, chiar mai dur pe aceeași idee, este următorul din Matei 6:14–15:

Obiecția adusă de unii credincioși pe baza acestor două pasaje este că, dacă tu, ca și copil al lui Dumnezeu, nu reușești să-i ierți pe alții așa cum ai fost și tu iertat, datoria inițială a păcatului tău va fi reinstituită și îți vei pierde mântuirea veșnică. La prima vedere, aceste pasaje par să ne spună că iertarea lui Dumnezeu, mântuirea noastră, este condiționată de cât iertăm noi altora și dacă nu facem asta,  Dumnezeu ne va restabili păcatele, chiar și după ce am fost iertați inițial.

Trebuie să remarcăm faptul că ceea ce Matei 18:21–35 transmite este în contextul Legii iudaice. În acel moment, când Isus a dat pilda, El nu murise încă pe cruce și nimeni din audiența Sa nu fusese încă născut din nou. Din această cauză, trebuie să ne dăm seama că Isus, în timpul vieții Sale înainte de cruce, a făcut trecerea de la Legea lui Moise la Evanghelie. Cele mai multe dintre lucrurile pe care El le-a spus au fost în contextul vechiului legământ, pentru că publicul Său era familiarizat cu acesta, în timp ce câteva lucruri priveau înainte și vorbeau despre viitorul nou legământ. Natura condiționată a spuselor Lui din această pildă seamănă foarte mult cu Legea lui Moise. Isus, de-a lungul slujirii Sale pe pământ, a luat Legea lui Moise și a ridicat-o la cele mai stricte standarde. El a vorbit despre spiritul ei, despre intențiile și motivațiile inimii, nu doar despre faptele exterioare. Arătând extremele Legii, Isus îi pregătea pentru ceea ce urma: noul legământ al harului lui Dumnezeu prin Cristos. Isus l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a învăța pe neamuri acel har. Predica de pe Munte (Matei 5–6) amplifică Legea lui Moise, iar această pildă merge pe aceeași idee.

Astfel, ea nu spune că Dumnezeu poate revoca mântuirea pentru cei care sunt mântuiți și ale căror păcate au fost iertate prin ispășirea lui Isus Cristos. Acest lucru ar fi împotriva multor scripturi care arată că suntem în siguranță în Cristos din momentul mântuirii noastre. Aceasta ar contrazice chiar și multe din cuvintele lui Isus. Să aruncăm o privire mai atentă la această pildă.

În primul rând, Isus nu spune nimic de genul că acei oameni neiertători vor fi aruncați în iad. În al doilea rând, modul în care slujitorul îi cere milă împăratului precum și cererea sa de a-i acorda mai mult timp pentru a plăti datoria arată că acest individ nu înțelege realitatea situației. El crede că poate să-și plătească datoria păcatului prin efort propriu, dar nimeni nu poate face aceasta. Numai Cristos a realizat această plată pentru păcatele oamenilor pe cruce. În al treilea rând, observați că nimeni nu a plătit pentru datoria acestui slujitor în această pildă, ci ea a fost iertată, adică a fost trecută cu vederea. Ca și copil al lui Dumnezeu, tu trebuie să înțelegi că nu ești doar iertat, ci ești și justificat! Când un soț și o soție se ceartă, s-ar putea să aducă în discuție, adesea, lucruri din trecut. În timp ce soțul și-a iertat soția (sau invers), în momentul în care vorbește din nou despre acel conflict din trecut, el dovedește că nu a justificat-o. Dumnezeu este cu totul diferit. El spune: „Nu-mi mai aduc aminte de păcatele voastre” (Evrei 8:12).

Justificarea sau achitarea înseamnă ca nu ai păcătuit niciodată și că nu vei mai fi vreodată învinovățit de păcat.

Ești ”incondamnabil”, iar acesta este un concept teologic fundamental.

Dumnezeu nu te-a iertat doar în sensul că-ți trece cu vederea păcatele, El nu a oferit doar o ispășire sau o acoperire pentru păcatele tale. Acestea sunt conceptele vechiului legământ. Cineva a plătit cu sânge nevinovat pentru păcatele tale și pentru păcatele lumii întregi. Evrei 10 spune că „Isus ți-a luat păcatele” odată pentru totdeauna. Iertarea înseamnă a trece cu vederea greșelile fără a face nicio plată pentru ele, iar Dumnezeu ne-a iertat doar în sensul că nu noi am fost cei care am făcut plata pentru păcate. Însă, noi am fost îndreptățiți, ceea ce este dincolo de iertare, pentru că păcatul a fost și plătit complet, nu doar trecut cu vederea de Dumnezeu.

Toate păcatele noastre au fost luate de Cristos. De aceea, înainte de cruce, trebuia să iertăm înainte de a fi iertați dar după lucrarea Lui, noi suntem înainte de toate, iertați complet și definitiv. Da, ar trebui să iertăm în continuare, dar nu ca o condiție a mântuirii.

Credincioșii în Cristos nu mai sunt sub Legea lui Moise și nici mântuirea nu este sub condiția ascultării.

Neiertarea este un păcat ca oricare altul. Apostolul Pavel scrie următoarele cuvinte despre iertare:

Observă aici că Dumnezeu este Cel ce te-a iertat mai întâi.

Apoi ești chemat să ierți, dar nu sub amenințarea de a-ți pierde iertarea proprie.

Pasajele s...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VI)
Ioan 15:1–6 (Rămânerea în viță)

Acest pasaj este adesea folosit pentru a-i învăța pe creștini că își pot pierde mântuirea. Este ușor de înțeles de ce gândesc ei așa, mai ales când ne uităm la versetele 2 și 6: „Pe fiecare mlădiță ce este în Mine neaducând rod, El o îndepărtează”; „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară și ars”. În special, expresia „în Mine”, care este folosită de două ori, sugerează aparent o pierdere a mântuirii. Mlădițele care nu dau roade – semnele mântuirii – sunt adunate și „aruncate în foc”, un simbol clar al judecății veșnice. Întrebarea se pune totuși că, din moment ce aceste mlădițe care se îndreaptă spre iad erau inițial „în” Isus, înseamnă aceasta oare că ele reprezentau credincioși adevărați care și-au pierdut mântuirea? A fi „în” viță în această pildă este totuna cu a fi mântuit? Aș sugera că răspunsul este nu și cred că aceasta este concluzia corectă din câteva motive. În primul rând, cuvântul grecesc tradus cu verbul „a îndepărta” sau „a tăia” din versetul 2 este airo, care înseamnă de fapt „a ridica de la pământ” sau „a ridica cu scopul de a ține, de a purta”. Traducerea „The Passion Translation (TPT)” a Bibliei pare să ofere o redare mai exactă a acestui cuvânt în primele două versete din Ioan 15:

Același cuvânt grecesc airo este folosit în Ioan 5:8 pentru verbul „a ridica” atunci când Isus îi spune ologului de la piscina Betesda să-și ridice patul și să meargă. Apoi, în Matei 16:24, când Isus spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”, airo este folosit din nou pentru verbul „a lua (crucea)”. De fapt, orice altă utilizare a acestui cuvânt grecesc airo din Noul Testament este tradusă cu „a înălța” sau „a ridica”, cu excepția lui Ioan 15:2, unde este interpretat ca „a tăia” sau „a înlătura”, și am și o explicație pentru această stare de lucruri. „Lentilele” teologice ale traducătorilor contează foarte mult. Cu toții purtăm anumite „lentile” de interpretare atunci când citim Scriptura, indiferent dacă suntem conștienți de aceasta sau nu. Îi aud uneori pe credincioși spunând: „Eu ascult doar de ceea ce spune Cuvântul”, când de fapt ei ascultă de ceea ce cred ei că spune Cuvântul, de cele mai multe ori. Și ceea ce zic ei că spune Cuvântul este filtrat prin „ochelarii” pe care îi folosesc. Fericiți sunt cei care știu ce fel de ochelari folosesc! Așadar, cred că traducătorii au ales să redea airo drept „a tăia” și „a îndepărta” din cauza înțelegerii lor teologice, dar ar fi trebuit să fie tradus ca „a ridica”. De ce? Pentru că vița de vie este o plantă cățărătoare. Deseori vezi viticultorul cum ridică mlădițele de pe pământ și le leagă cu sfoară de stâlpii viței de vie. Dacă mlădițele stau pe pământ în praf, nu dau roade. În acest pasaj, Isus spune că Tatăl ridică fiecare mlădiță fără rod pentru a o ajuta să aducă rod. El nu așteaptă ocazii de a tăia oamenii, ci de a-i face să dea roade. Aceasta este lucrarea Tatălui. Isus este vița și Tatăl Dumnezeu este viticultorul care se asigură că dăm roade.

Mai mult, versetul 2 din acest pasaj spune că Dumnezeu, Tatăl, curăță (sau scurtează) orice mlădiță care aduce rod, astfel încât să aducă mai multă roadă. Când Dumnezeu curăță, El o face întotdeauna având în vedere scopul vieții. Chiar și așa-zisa Sa disciplină dă viață. Isus pare să fi înțeles aici potențialul și capacitatea noastră de a interpreta greșit scripturile. Așa că imediat, în versetul următor, El ne spune ce folosește pentru a curăța. „Voi sunteți deja curați din pricina Cuvântului pe care vi l-am vorbit” (Ioan 15:3). Cuvântul grecesc pentru „a curăța” și „a scurta” este același: kataros. Instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne curăța este Cuvântul Său și nu un cancer sau un accident de mașină în care îți pierzi unul din membrele trupului, schimbându-ți astfel viața pentru totdeauna în rău.

Mai mult decât atât, praful vorbește despre mentalitatea șarpelui. În grădina Edenului, Dumnezeu a blestemat șarpele, spunând: „De acum încolo, praful va fi hrana ta”. Ori de câte ori mlădița este în praf, nu dă roade. Ori de câte ori ne hrănim cu ceea ce se hrănește șarpele, când hrana șarpelui devine atmosfera vieții noastre, nu dăm roade. Dacă continuăm să ne hrănim cu minciunile dușmanului, nu vom da roade. De aceea, Dumnezeu ne înalță și ne curăță prin Cuvântul Său – ca să aducem roade. Faptul că un cuplu are un certificat legal de căsătorie nu înseamnă neapărat că au o căsătorie grozavă. Certificatul validează uniunea, dar viața în uniune este pur relațională. Un certificat nu dă naștere copiilor. Nu uniunea juridică aduce roade, ci uniunea intimă relațională. La fel, în umblarea noastră cu Cristos, uniunea noastră intimă relațională cu El este cea care aduce roade și viață.

Al doilea motiv pentru care cred că Ioan 15 nu este un pasaj despre posibilitatea credincioșilor de a-și pierde mântuirea este acela că metaforele sunt menite să meargă doar până la un punct. Isus vorbește aici printr-o pildă. El folosește o ilustrație pentru a evidenția o idee. Ca în orice imagine sau pildă, ea poate fi dusă la extremă. În înțelepciunea Sa, Isus folosește o imagine de zi cu zi – în special pentru oamenii Estului din vechime – pentru a transmite un punct spiritual: rodirea și creșterea noastră spirituală continuă aici pe pământ. Imaginea viței de vie, a mlădițelor și a grădinăritului era o referință pe care omul de rând o putea înțelege. Scopul principal al textului din Ioan 15 este de a dovedi că Isus este sursa întregii vieți spirituale. Acest lucru este clar, deoarece concluzia este că a aduce roade vine doar prin a sta în Isus. Așa cum o mlădiță despărțită de viță se va ofili și va muri, tot așa vor fi și oamenii care sunt despărțiți de Cristos. În acest context al rodirii, despărțirea de viță sau de Cristos, precum și ofilirea sau moartea nu se referă la a fi fără Dumnezeu și nemântuiți, ci la a avea „dezactivate”  în viața noastră anumite părți din întregul corp al adevărului deplin revelat în Scriptură cu privire la ce a realizat Cristos pentru noi, ce ni se cuvine, cine suntem cu adevărat în Cristos și cum ar trebui să arate viața noastră. Și această poate fi din lipsă de cunoștință, revelație și înțelegere datorită învățăturilor greșite sau din eșuarea în a menține credința proaspătă și puternică mereu în domeniile în care am fost luminați. Biblia spune la Ioan 8:32 că vom cunoaște adevărul...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA V)
Matei 25:1–13 (Cele zece fecioare)

Cea mai comună interpretare a acestei pilde este că acele zece fecioare reprezintă copii ai lui Dumnezeu născuți din nou și aparținând Împărăției Sale, care au fost mântuiți cu toții la un moment dat. Apoi unii dintre ei și-au pierdut mântuirea din cauza lipsei de veghere în moralitate și fapte bune.

Să analizăm mai întâi ceea ce știm sigur despre această pildă. În primul rând, pilda este despre Împărăția Cerurilor, despre un mire care este regele Isus și despre zece fecioare care reprezintă biserica vizibilă a lui Cristos. În al doilea rând, acțiunea din această pildă are loc între prima și a doua venire a lui Isus. În al treilea rând, asprimea răspunsului mirelui din versetul 12 — „Nu te cunosc” sau „Nu te-am cunoscut niciodată” — arată foarte clar că această pildă este despre o problemă eternă de viață și de moarte, respectiv chestiunea mântuirii veșnice în Împărăţia lui Dumnezeu sau a pedepsei veşnice. În al patrulea rând, este, de asemenea, evident că atunci când a venit mirele, făcând aluzie la a doua venire a lui Isus, unele dintre acele fecioare, reprezentând unii creștini, au participat la nunta Mielului. Aceasta înseamnă că au intrat în rai, în timp ce ceilalți au fost respinși și au mers în iad. Au mai rămas doar trei lucruri de elucidat: (1) În primul rând, ce reprezintă untdelemnul din lămpi și uleiul în plus din vase? (2) În al doilea rând, oamenii respinși au fost născuți din nou cu adevărat sau nu? (3) În al treilea rând, ce înseamnă veghere?

Uleiul în Vechiul Testament era folosit pentru a unge pe împărați și pe preoți. Era o imagine a ungerii în vederea lucrării pentru Dumnezeu:

În Noul Testament, credincioșii sunt unși cu Duhul Sfânt, așa cum vedem în aceste pasaje:

Isus a fost uns cu Duhul Sfânt, iar credincioșii sunt, de asemenea, unși cu Duhul Sfânt în timpul mântuirii. 1 Ioan 2:27 spune că ungerea pe care credincioșii au primit-o de la El rămâne în ei și îi învață toate lucrurile. Conform cu Ioan 14:16, 14:26 și 16:13, Duhul Sfânt este Ajutorul dat credincioșilor să fie cu ei pentru totdeauna, să-i învețe toate lucrurile și să-i conducă în tot adevărul. Așadar, uleiul din pilda fecioarelor este o imagine a Duhului Sfânt. Lumina lămpilor reprezintă fapte bune, moralitate, roade ale Duhului sau diferite acte divine ale Duhului, cum ar fi vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și învierea morților.

Acum, care este diferența dintre uleiul prezent deja în lămpi și cel din vasele suplimentare? Pe de o parte, pe baza lui Ioan 14:16 și 1 Ioan 2:27, știm că, odată ce Duhul Sfânt vine în credincioși, El rămâne în ei pentru totdeauna. El nu mai vine și pleacă așa cum făcea în Vechiul Testament cu poporul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Efeseni 1:13–14 întărește această prezență veșnică a Duhului Sfânt în credincioși, afirmând că El este o pecete a mântuirii, o garanție a moștenirii credincioșilor până când aceștia dobândesc stăpânirea deplină a ei:

Cuvântul grecesc tradus „garanție” în acest pasaj (gr. arrabon) este un termen legal și comercial care înseamnă prima rată, depozit, avans sau angajament. Reprezintă o plată care obligă partea contractantă să efectueze plăți suplimentare. Când Dumnezeu le-a dat credincioșilor Duhul Sfânt, S-a angajat să le dea toate binecuvântările ulterioare ale vieții eterne, precum și o mare răsplată în cer cu El. În concluzie, cele cinci fecioare pentru care lămpile au încetat să mai ardă nu pot reprezenta credincioși cu adevărat născuți din nou, care au avut odată Duhul Sfânt în ei ca pecete și apoi L-au pierdut.

Pe de altă parte, o privire mai atentă asupra Scripturii, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, va dezvălui că Duhul Sfânt poate veni peste oameni doar pentru o perioadă, pentru ca aceștia să îndeplinească unele sarcini divine sau chiar să facă fapte bune. Însă, nu este necesar ca Duhul Sfânt să rămână în ei într-un mod salvator. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt vine peste ei, dar nu în ei. Câteva exemple din Vechiul Testament îi includ pe Samson, care a primit spiritul și ungerea de putere, împăratul Saul, care a primit spiritul profeției, Iosua și regele Solomon, care au primit amândoi duhul înțelepciunii în diferite măsuri. Toți acei oameni „au luminat” pentru un timp prin ungerea Duhului Sfânt, fără a fi mântuiți în timpul vieții lor, pentru că Isus nu venise încă. În acel moment al istoriei, ei aparțineau împărăției întunericului.

Venind în Noul Test...

1 Timotei 4:1–5 (Depărtarea de credință)

Primele două versete din textul de mai sus afirmă că în vremurile din urmă unii oameni se vor lepăda de credință acordând atenție spiritelor înșelătoare și doctrinelor demonilor, fără să-și dea seama de acest lucru bineînțeles, și din ipocrizie vor vorbi minciuni, conștiința acestora fiind însemnată cu fierul roșu. Mulți creștini cred că lepădarea de credință din aceste verste se referă la pierderea mântuirii veșnice, pentru că ei interpretează duhurile înșelătoare și învățăturile demonilor ca păcate imorale care, în cele din urmă, îi vor face pe unii creștini autentici să-și piardă mântuirea. Însă, te invit să luăm lucrurile pe rând și să vedem mai întâi în ce constau aceste învățături greșite și apoi cine sunt acei „unii” care se vor lepăda de credință, la ce fel de credință se referă și ce înseamnă această îndepărtare.

Înainte de toate, aș dori să menționez că verbul „a lepăda” din versetul 1 ales de traducerea Cornilescu pentru a transla cuvântul grecesc apostesontai (îndemnând îndepărtare sau distanțare) este unul mult prea sever care transmite ideea de renunțare definitivă și ireversibilă la credință, în deplină conștiență de cauză a persoanei. Exclude posibilitatea persoanei de a fi înșelată (vezi expresia duhuri amăgitoare din versetul 1) sau îndepărtarea să fie una temporară cu posibilitatea de revenire.  O traducere mai fidelă a acestui verset ar fi următoarea:

Versetele 3 și 4 descriu unele dintre lucrurile și doctrinele pe care acești oameni le promovează și anume: interzicerea căsătoriei și abținerea de la anumite mâncăruri. Lucrurile relatate aici nu sunt păcate imorale și plăceri trupești în care oamenilor le place de obicei să  trăiască, ci mai degrabă „alte căi aparent bune” și ascetice de a dobândi neprihănirea. Ele sunt învățături și doctrine, dar nu păcate.

Aceste învățături sunt îmbrăcate într-o înfățișare de sfințenie ceea ce le face foarte subtile și înșelătoare. Judecând după natura lor, se pare că cei care le propagau, încercau să fie sfinți prin fapte în loc de credință. Ei credeau că sfințenia vine din respectarea strictă a unui set de reguli. Aceste doctrine par să se asemene cu Legea lui Moise și să fie de natură iudaică. Cine pot fi oare acești oameni? Din moment ce pasajul vorbește de o îndepărtare de credință înseamnă că acei oameni au avut contact la un moment dat cu învățătura curată a mântuirii numai prin credința în Cristos. Ei fie au fost atât de convinși încât au fost și născuți din nou, sau s-au alăturat doar bisericii pentru o vreme, însă nu au putut să renunțe pe deplin la Legea lui Moise și nu fuseseră născuți din nou niciodată. Pavel îi numește ipocriți și mincinoși din cauză că una predicau altora, însă ei făceau exact invers în viața lor privată, iar conștiința lor a ajuns să fie insensibilă datorită trăirii lor constante în acel stil de viață. Ei nu mai vedeau seriozitatea contradicției din viața lor din dorința de a apărea în fața oamenilor ca fiind religioși și sfinți. După cum zona în care un animal însemnat cu fierul roșu devine amorțită și insensibilă la durere, așa și conștiința acestor oameni se desensibilizase. Din această cauză, apostolul Pavel descrie conștiința lor ca fiind însemnată cu fierul roșu.

E foarte posibil ca acei „unii” influențați de învățăturile iudeilor să fie chiar lideri (păstori și învățători) ai bisericii lui Cristos din Efes, din moment ce ereziile avea legătură cu doctrine care de obicei sunt predicate din față. Mai mult decât atât, în 1 Timotei 1:7, ei sunt descriși ca dorind să fie învățători ai Legii. Dacă aceștia erau născuți din nou, ei îl iubeau probabil pe Dumnezeu, erau mântuiți veșnic prin har, dar din când în când erau „mușcați” de auto-neprihănirea propagată de adepții Legii lui Moise și se concentrau în principal pe faptele lor bune pentru a-I plăcea lui Dumnezeu aici pe pământ, iar aceasta era din cauza lipsei de înțelegere și revelație. Ei nu erau încă pe deplin stabiliți în Cristos și în credința în adevăr în toate domeniile. Aceasta nu înseamnă că își pierduseră mântuirea veșnică, ci că în viața lor de zi cu zi, ei se bazau mai mult pe neprihănirea lor de sine pentru a atrage favoarea lui Dumnezeu, în loc să aplice aceeași credință simplă pe care au avut-o la momentul mântuirii. Așadar, depărtarea lor de credință nu era o cădere ireversibilă din credință, ci o îndepărtare temporară sau limitată doar la unele aspecte ale vieții lor de credință. La fel se întâmplă și în ziua de azi cu mulți creștini autentici din trupul lui Cristos care mai alunecă din când în când în neprihănire de sine sau nu au o credință deplină în adevăr în toate domeniile vieții lor. Pavel nu a avut în vedere aici pierderea mântuirii veșnice. O mulțime de creștini născuți din nou, care sunt încă legaliști și auto-neprihăniți, vor merge în continuare în rai.

Din acest pasaj putem extrage și niște principii generale de credință. De exemplu, minciuna diavolului va avea întotdeauna ca rezultat o mântuire bazată pe fapte. Aceasta este atrăgătoare deoarece o religie orientată spre fapte bune pare impresionantă, sfântă și dreaptă pentru alții. Putem examina religie cu religie și vom observa că toate se bazează pe ceea ce faci sau nu faci. Se crede că, astfel, Dumnezeu este îmbunat în cerințele Lui, sau, cu alte cuvinte, lucrările omenești bune Îl temperează, Îl înduplecă pe Dumnezeu. Însă, toate aceste învățături sunt satanice și alimentate de demonic. Adevăratul creștinism nu se bazează deloc pe fapte și lucrări umane, ci numai pe harul lui Dumnezeu.

Religiile false ne învață că trebuie să lucrăm pentru salvare, dar creștinismul adevărat ne învață că Dumnezeu a făcut totul în Cristos.

Aceasta este o modalitate de a identifica falsurile în învățături. Minciunile lui Satan se referă întotdeauna la același lucru: spiritualitatea realizată prin efort uman și nu bazată doar pe Cristos.

Apocalipsa 3:1–5 (Cartea vieții)

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA III)

Galateni 5:19–21 (Practicarea faptelor firești)

Unii predicatori folosesc acest pasaj pentru a-i amenința pe creștini că, dacă practică în mod obișnuit faptele firii pământești descrise în text, își pot pierde oricând mântuirea fără să știe. În primul rând, așa cum am demonstrat în secțiunea anterioară, a moșteni Împărăția echivalează cu a fi mântuit. În al doilea rând, Pavel nu spune că acei oameni care practică faptele firii pământești vor fi dezmoșteniți dintr-o stare de moștenitori, ci că ei nu vor moșteni nimic de la bun început. În al treilea rând, el nu specifică o succesiune cronologică clară sau un număr de abateri după care cei care practică faptele firii își vor pierde mântuirea.

În al patrulea rând, dacă privim cu atenție la context (câteva versete înainte și câteva versete după pasajul nostru), putem descoperi imediat că apostolul Pavel ilustrează un contrast absolut între fire și Duh și între faptele firii și roadele Duhului: „Vă spun deci: umblați prin Duhul și, astfel, nu veți împlini nicidecum pofta firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii pământești, fiindcă acestea se împotrivesc una alteia, pentru ca voi să nu puteți face ceea ce vreți” (Galateni 5:16-17). El doar le pune una lângă alta pentru comparație și instruire dumnezeiască către credincioși. După ce enumeră toate faptele cărnii, el începe versetul 22 cu prepoziția „DAR”, care începe enumerarea roadelor Duhului. El conchide în versetul 24 că cei care sunt ai lui Cristos (care sunt diferiți de cei care practică faptele firii și nu vor moșteni Împărăția) și-au răstignit deja firea cu pasiunile și poftele ei. Așadar, el îi încurajează pe credincioși să trăiască conform adevărului despre natura lor schimbată deja. De fapt, în versetul 25, el spune așa: dacă ești în Duhul, trăiești în El și aparții lui Dumnezeu, atunci și umblă și poartă-te în Duhul sau în conformitate cu El. Tema este în mod clar reînnoirea minții credincioșilor în Cristos și nu pierderea mântuirii lor.

Efeseni 5:5–6 (Fiii neascultării, partea 1)

Acest text, care este adesea folosit ca obiecție la salvarea eternă, este foarte asemănător cu alte două scripturi din secțiunile anterioare, cu o nouă adăugare: „mânia lui Dumnezeu vine asupra fiilor neascultării”. Implicația este că credincioșii în Cristos, care sunt fii ai lui Dumnezeu și nu ascultă de El făcând oricare dintre lucrurile rușinoase enumerate, vor intra, după un anumit punct, sub mânia lui Dumnezeu. Totuși, despre ce fel de neascultare vorbește Pavel aici? Este neascultarea credinței, nu neascultarea de Lege. El mai spune în Romani 1:5 că prin Isus am primit harul și apostolia de a duce „ascultarea credinței” la toate națiunile. Fiii ascultării sunt cei care își pun credința în Cristos, în timp ce fiii neascultării sunt cei fără Cristos.

Din nou, aici principalul răspuns la această obiecție este că apostolul Pavel descrie comportamentul celor care nu vor moșteni niciodată Împărăția lui Dumnezeu și sunt sub mânia Lui, cu scopul de a-i învăța pe credincioși cum să nu trăiască. El începe în Efeseni 4:17 spunând: „Să nu mai umblați așa cum umblă restul neamurilor” și continuă cu acest contrast în capitolele 4 și 5. În Efeseni 5:1, Pavel îi încurajează pe credincioșii din biserica din Efes să devină imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți, iar în versetul 7 din același capitol, el îi îndrumă să nu fie părtași cu fiii neascultării. În versetul 8, Pavel clarifică și mai mult că ei au fost cândva întuneric, dar acum sunt lumină în Domnul, așa că ar trebui să umble conform acelei lumini din interiorul lor. Așa că ei nu sunt cei care vor fi dezmoșteniți dacă persistă suficient de mult în comportamente păcătoase. Expresia „mânia lui Dumnezeu” este menită să sublinieze gravitatea păcatului. Deși Isus Cristos a înlăturat orice păcat și condamnare la momentul mântuirii, asta nu înseamnă că Dumnezeu a devenit mai blând cu păcatul și că putem fi relaxați în privința aceasta. Ar trebui să ne străduim să ne diferențiem de întuneric și să trăim conform standardelor Împărăției pe care am moștenit-o.

Coloseni 3:5–11 (Fiii neascultării, partea 2)

Acest pasaj este identic cu Efeseni 5:5–6, pe care l-am explicat deja. Totuși, am vrut să-l includ separat pentru repetiție și pentru a acoperi toate obiecțiile posibile pe care oamenii le-ar putea aduce cu privire la mântuirea veșnică a noii creații. Pe baza contextului pasajului, putem observa repede din nou contrastul pe care Pavel îl face clar între cei nemântuiți (fiii neascultării) și cei mântuiți care ar putea încă să facă lucruri păcătoase. Tocmai acesta este motivul unei astfel de comparații, deoarece creștinii încă mai fac lucruri păcătoase în procesul de reînnoire a minții și de sfințire. Versetul 5 începe cu prepoziția „de aceea”, care introduce rezultatul a ceea ce s-a întâmplat deja. Pentru că ați murit împreună cu Cristos (Coloseni 3:3) și ați înviat împreună cu Cristos (Coloseni 3:1), de aceea dați la moarte lucrurile pământești precum curvia, necurăția, poftele rele, etc. Versetul 7 continuă la timpul trecut: „În acestea ați trăit și voi cândva, când trăiați între ei”. În cele din urmă, versetul 8 spune: DAR ACUM, lăsați deoparte toate aceste lucruri: mânia, furia, răutatea, etc.

Deci, Pavel nu spune că creștinii din biserica din Colose ar putea deveni fii ai neascultării prin faptele lor păcătoase și astfel să vină sub mânie, ci că ar trebui să-și schimbe modul de viață acum că au moștenit Împărăția lui Dumnezeu și nu mai sunt sub mânia Lui.

Apocalipsa 21:8 (Pedeapsa celei de-a doua morți)

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA II)

Evrei 3:12–14 (Îndepărtarea de Dumnezeu)

Unii creștini interpretează „îndepărtarea de Dumnezeul cel viu” în acest pasaj ca fiind pierderea mântuirii. Totuși, aici avem aceeași explicație ca înainte. A te depărta de Dumnezeu înseamnă a începe să-ți mărturisești credința în Cristos ca mai apoi să continui să te bazezi tot pe vechiul sistem al Legii pe care Dumnezeu l-a abolit și să nu crezi pe deplin în Cristos (adică să ai o inimă rea a necredinței). „Înşelăciunea păcatului” la care se face referire aici este înşelăciunea păcatului necredinţei în Cristos. Acesta este contextul. Versetul următor vorbește despre menținerea cu fermitate a convingerii noastre în Cristos și despre a nu aluneca înapoi în necredință. Observați, de asemenea, că în versetul 14, a ține cu fermitate convingerea noastră de la început până la sfârșit nu este o condiție pentru a rămâne în relație cu Cristos, ci un rezultat al faptului că am devenit deja părtași ai lui Cristos. Versetul nu spune că rămânem astfel doar atâta timp cât stăm fermi, ci că îi cunoaștem pe cei care au devenit cu adevărat părtași ai lui Cristos (timpul trecut) dacă ei țin ferm convingerea lor de mântuire până la sfârșit. Aceeași idee este exprimată în Evrei 3:5–6:

Unii predicatori deduc din acest pasaj că credincioșii rămân casa lui Dumnezeu atâta timp cât păstrează ferm și până la capăt încrederea și bucuria în speranță. Însă, versetul nu spune asta, ci spune că credincioșii sunt deja casa lui Dumnezeu, iar dovada constă în faptul că, aceștia vor păstra încrederea până la capăt ca și rezultat al credinței lor. Cu alte cuvinte, tu știi că locuința ta a fost conectată la rețeaua electrică dacă luminile se aprind în casă. Tu nu încerci să ții luminile aprinse pentru a te asigura că astfel casa ta rămâne conectată la rețeaua electrică.

Evrei 12:14 (Căutarea sfințirii)

Mulți creștini scot Evrei 12:14 din context și ajung la concluzia că credincioșii născuți din nou trebuie să urmărească sfințirea practică (adică facerea de fapte bune și omiterea celor rele) în timp ce trăiesc pe pământ, pentru a-și menține salvarea. Altfel, ei nu vor ajunge să-L vadă pe Domnul, ceea ce înseamnă că își pot pierde mântuirea în orice moment. Recunosc că acesta este un verset dificil de interpretat în mod corect de unul singur sau izolat de context și voi explica de ce este așa.

Sfințirea la care face referire Evrei 12:14 poate fi doar una din două tipuri. Primul tip e sfințirea comportamentală și practică, la nivel de trup și suflet. Aceasta este progresivă și constă într-un proces de transformare ce începe după nașterea din nou și poate ține toată viața. Al doilea tip este sfințirea sau neprihănirea dată de Isus la momentul nașterii din nou, la nivel de duh. Aceasta nu mai este progresivă, ci este oferită o singură dată pentru totdeauna. Ea este menționată în 1 Corinteni 6:11 unde Pavel spune la timpul trecut corintenilor că ei au fost sfințiți. Ca regulă generală, în mediul creștin, există multă confuzie cu privire la lucrarea terminată deja în noi și la ceea ce este încă în proces de finalizare, tocmai din cauză ca autorii cărților Bibliei alternează discursul de la nivelul trupului și sufletului cu cel al duhului fără să anunțe audiența. Și atunci cade în responsabilitatea noastră și a Duhului Sfânt să facem această distincție, care nu este tot timpul simplă. Dar dacă avem o inimă sinceră și doritoare de a ajunge la rădăcina adevărului pur, cu ajutorul Duhului Sfânt, vom reuși.

Să presupunem că Evrei 12:14 se referă la sfințirea progresivă a comportamentului. Căutarea unei astfel de sfințiri este un lucru bun și de dorit și e un proces în care noi trebuie să fim implicați în permanență ca și creștini, pentru că Dumnezeu este sfânt și știm că El dorește foarte mult ca și noi să fim sfinți în purtarea noastră, așa cum menționează apostolul Petru în 1 Petru 1:15–16. Faptul că textul ne îndeamnă să urmărim această sfințire poate fi un indiciu că nu e vorba aici de îndreptățirea primită o singură dată la momentul mântuirii. Și dacă versetul s-ar fi oprit aici, probabil aceasta ar fi fost cea mai bună interpretare care ne-ar fi insuflat o dorință și mai mare de a ne sfinți. Însă, în momentul în care versetul se termină cu faptul că nimeni nu va vedea pe Domnul fără această sfințire, nu mai poate fi vorba de sfințirea practică. De ce? Pentru că Dumnezeu este perfect și El cere numai perfecțiune, conform Matei 5:48. El nu acceptă jumătăți de măsură sau căutări progresive. Suntem noi oare vreodată desăvârșiți, după mântuire, în toată conduita noastră? Desigur că nu. Aceasta înseamnă că sfințirea progresivă care este mereu imperfectă nu poate fi un factor care va determina dacă Îi vedem, sau nu, fața lui Dumnezeu. În această situație, chiar nimeni nu Îi va vedea fața. Pot să garantez. La Dumnezeu nu este ca și cum ar fi un prag de sfințenie pe care numai El îl cunoaște în mintea Sa și îl ține secret și care poate fi de 60% sau 90%, iar dacă strădania ta depășește acel prag, vei reuși să-I vezi fața, altfel, nu. Din păcate, din ce am văzut până acum, practic foarte mulți creștini cred că este așa fără poate chiar să fie conștienți de acest lucru. În general, concluzia cu care este lăsată audiența în urma unei predici din Evrei 12:14 este că ei trebuie să facă tot posibilul să trăiască cât mai sfânt pentru a-și crește șansele de a fi deasupra pragului secret al lui Dumnezeu de sfințire și de a ajunge până la capăt într-o stare satisfăcătoare. Însă, pe langă faptul că Dumnezeu nu ar accepta o astfel de sfințire deficitară ca și condiție de a-I vedea fața, dacă menținerea salvării depinde d...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA I)

Principii de interpretare

Ori de câte ori ne apropiem de un pasaj biblic care aparent contrazice siguranța veșnică a mântuirii credincioșilor, putem folosi câteva principii sau unelte care să ne ajute să înțelegem sensul corect și intenționat al textului respectiv. În primul rând, trebuie să ne uităm la contextul istoric și cultural al cărții căreia îi aparține pasajul și să căutăm răspunsuri la întrebări precum următoarele: Cine este autorul cărții? În ce perioadă a fost scrisă cartea? Care este tema cărții? Cui i s-a adresat? Ce probleme ale zilei a încercat să abordeze autorul? Care a fost tonul autorului și atmosfera creată de el? Când facem această cercetare, am putea găsi indicii importante despre interpretarea textului nostru inițial. În al doilea rând, trebuie să citim pasajul în contextul său imediat, adică câteva versete înaintea lui și câteva versete după el, pentru a vedea despre ce vorbea cu adevărat autorul. În al treilea rând, este recomandat să citim același pasaj în mai multe traduceri ale Bibliei și în diferite limbi dacă e posibil, cum ar fi engleză și greacă. Unele limbi sunt mult mai bogate în cuvinte și semnificații decât altele. Limba greacă este una dintre cele mai bogate și cuprinzătoare limbi de pe pământ. De aceea, probabil, Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât Noul Testament să fie scris într-o perioadă în care limba greacă era predominantă. De exemplu, limba greacă are șase cuvinte diferite pentru ”dragoste”, trei cuvinte diferite pentru ”cunoaștere” și trei cuvinte diferite pentru ”înțelepciune”. Mai mult, cuvântul ”mântuire” provine din cuvântul grecesc soteria, tradus ca și restabilire la o stare de siguranță, întregire, sănătate și bunăstare, precum și salvare, eliberare și ferire de pericol sau distrugere. Cu toate acestea, ca și creștini, când citim cuvântul „mântuire” din Biblie în limba noastră maternă, credem că se referă doar la mântuirea din iad și din iazul de foc. Dacă citim aceste pasaje dificile într-o singură traducere a Bibliei și doar în limba noastră maternă, putem pierde mult din semnificația inițial intenționată a textului.

A patra cheie pentru o interpretare autentică a textelor complexe despre imuabilitatea mântuirii este să înțelegem că salvarea este un pachet holistic și complet, care include atât salvarea de iad, cât și sănătatea fizică, prosperitatea materială și eliberarea de obiceiuri și dependențe păcătoase aici pe pământ. Mergând pe aceeași linie, al cincilea principiu este că mântuirea include atât spiritul, cât și sufletul și trupul nostru. Salvarea spiritului este instantanee și eternă (perpetuă), în timp ce mântuirea sufletului și a trupului sunt progresive și au loc aici pe pământ. Uneori, chiar și creștini fiind, am putea să ne pierdem viața aici pe pământ mai devreme decât a plănuit Dumnezeu și să nu ne însușim toate beneficiile Evangheliei, în principal din cauza lipsei de cunoaștere și înțelegere. S-ar putea chiar să avem perioade de regres sau apostazie. Totuși, aceasta nu înseamnă că ne pierdem și mântuirea veșnică.Al șaselea principiu de interpretare este că mântuirea include două părți: o parte minoră și o parte semnificativă. Partea secundară are de-a face cu ispășirea păcatelor noastre trecute, care ne oferă intrarea veșnică în Împărăție și scăparea de iad, în timp ce partea semnificativă are de-a face cu Noul Legământ de binecuvântări, sfințenie, pace, bucurie, sănătate și prosperitate aici pe pământ. Salvarea adusă de Isus Cristos nu a fost în principal una din iad, ci o salvare de păcat și de toate efectele care au intrat în lume odată cu el. Mântuirea din iad este un produs secundar al mântuirii din păcat. De exemplu, să ne îndreptăm atenția la călătoria poporului Israel din Egipt spre țara promisă. Ieșirea lor din Egipt și trecerea Mării Roșii sunt un simbol al scăpării noastre din păcat și iad, al nașterii din nou și al botezului în apă. Însă, știm cu toții că acesta nu a fost scopul principal al lui Dumnezeu – doar să-i scoată din sclavie, să-i ajute să treacă Marea Roșie și apoi să-i lase să trăiască singuri în deșert. Deuteronom 6:22–23 spune că Dumnezeu i-a scos DIN Egipt pentru a-i duce ÎN țara făgăduită a Canaanului. Scoaterea lor din Egipt a fost doar un pas secundar și necesar pentru ca Dumnezeu să-i ducă în țara promisă. Mulți creștini cred că țara promisă pentru noi, credincioșii, este cerul, după moartea fizică, dar nu este așa. De ce? Pentru că acolo nu vor mai fi uriași cu care să lupte lupta credinței, precum uriașii cu care israeliții au luptat în Canaan. Giganții bolii, sărăciei, blestemului, influențelor demonice, a obiceiurilor păcătoase și dependențelor sunt aici pe pământ, nu în cer. Canaan este manifestarea supranaturală a libertății Noului Legământ aici pe pământ. Din păcate, mulți credincioși se gândesc doar să intre în rai și să scape de iad, iar acestea le sunt oricum deja acordate. Ei mor în „pustie” fără să ajungă vreodată să trăiască în Canaanul Evangheliei aici pe pământ. Noi suntem chemați să-i vindecăm pe bolnavi, să scoatem duhurile rele și să înviem morții (Matei 10:8). Câte dintre aceste beneficii ale Evangheliei se întâmplă în mod regulat în bisericile creștine? Sunt aproape inexistente. Însă ne facem griji de iad! De ce atât de mulți credincioși încă se complac în plăcerile păcătoase ale lumii? Pentru că, la fel ca și poporul Israel din deșert, dacă nu au gustat încă Canaanul, se vor gândi mereu la „carnea și usturoiul” Egiptului unde se aflau în robie. Mulți creștini L-au primit pe Isus doar pentru a le șterge păcatele. Au traversat spiritual Marea Roșie și apoi s-au oprit acolo, așteptând să moară fizic și să meargă în rai. Și de aceea ei tind să-și dorească atât de mult „Egiptul”. Mai mult decât atât, poporul Israel care a murit în deșert și nu a ajuns niciodată în Canaan din cauza necredinței lor, a fost pedepsit de Dumnezeu în diferite moduri – în principal prin moarte fizică – dar El nu i-a trimis niciodată înapoi în Egipt.

Al șaptelea și ultimul principiu care ne va ajuta să interpretăm pasajele dificile este că „a lupta pentru credință” sau „a continua în credință” sau „a veghea în credință” sau „a face fapte bune”, toate acestea sunt efecte ale mântuirii autentice și nu condiții de menținere  a ei. Altfel, mântuirea nu ar mai fi numai prin credință și am avea fapte cu care să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu.

Evrei 6:4-6 (Imposibilitatea reînnoirii)

DOVEZI ALE SALVĂRII ETERNE (PARTEA II)

Lumea perfectă versus lumea căzută

Să vedem o altă dovadă a eternalității mântuirii. Lucifer însuși și primul Adam au căzut în păcat aflându-se într-o lume perfectă și dintr-o poziție de sfințenie perfectă. Cu atât mai mult, într-o lume plină de rău, de ispite și de toate poftele și obiceiurile nesănătoase lucrând împotriva ta ca și credincios, probabilitatea de a cădea din mântuire este de un milion la unu, dacă Dumnezeu nu te-ar ține și nu ți-ar păstra mântuirea intactă prin puterea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 1:7–9 că nu noi înșine, ci Domnul nostru Isus Cristos este Cel care ne va susține fără vină până la capăt pentru că Dumnezeu este credincios:

Apoi Iuda spune că cei chemați sunt sfințiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați de El în Isus Cristos:

1 Tesaloniceni 5:23–24 transmite aceeași idee că Dumnezeul păcii Însuși ne va sfinți și ne va păstra fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos, pentru că Cel care ne-a chemat este credincios și El este Cel care va face acest lucru:

În cele din urmă, Iuda spune că Dumnezeu este capabil să ne ferească de cădere și să ne prezinte fără cusur înaintea slavei Sale:

Legământul veșnic

Să citim un pasaj convingător din Ieremia 32:37–40 despre Noul Legământ și efectele lui asupra credinciosului:

În acest pasaj, Dumnezeu vorbește prin profetul Ieremia în mod specific poporului Israel, dar și despre Noul Legământ în Cristos extins mai târziu și asupra neamurilor. În versetul 37, Dumnezeu spune poporului Israel ceva particular, doar pentru ei ca națiune, și anume că într-o zi El îi va aduna din toate țările și îi va aduce înapoi la Ierusalim. Dar apoi, de la versetul 38 până la versetul 40, Dumnezeu începe să le spună lucruri despre Noul Legământ care se aplică tuturor credincioșilor în Cristos de astăzi. De unde știm asta? În primul rând, Dumnezeu le promite că vor fi poporul Său. Aceasta este o temă care se repetă atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Dumnezeu a căutat întotdeauna o rasă aleasă și o Împărăție de preoți care să fie templul Său și în care să locuiască. Vedem în Exodul 19:5–6 o promisiune către poporul lui Israel că, dacă se supun Legii, ei vor fi acei oameni:

Apoi, în Noul Testament, în 1 Petru 2:9, după răstignirea lui Isus, Dumnezeu le spune tuturor oamenilor care sunt în Cristos (atât evrei, cât și neamuri), la timpul prezent că ei sunt acea generație aleasă, propriul Său popor special, pentru că Cristos a împlinit toată Legea și toate condițiile:

A doua dovadă că textul din Ieremia se aplică noii creații este promisiunea lui Dumnezeu că El va da acestui popor o singură inimă, nouă, și o singură cale, ca să se teamă de El pentru totdeauna. Cine este calea, singura cale către Dumnezeu? Isus Cristos. El spune aceasta în Ioan 14:6:

Acum, după ce am stabilit că Ieremia 32:38–40 se aplică credincioșilor în Cristos, să observăm ce spune Dumnezeu despre acel Nou Legământ, respectiv despre salvare. În primul rând, în versetul 39, Dumnezeu spune că le va da o singură inimă și o singură cale, pentru ca ei să se teamă de El, PENTRU TOTDEAUNA. Cu alte cuvinte, această nouă inimă garantează că ei, prin propria lor alegere liberă, se vor teme de Dumnezeu PENTRU TOTDEAUNA, nu doar temporar. În al doilea rând, în versetul 40, Dumnezeu spune că El va face cu acești credincioși un LEGĂMÂNT VEȘNIC. Un legământ între două părți se încheie numai atunci când una dintre părți moare. Știm că Dumnezeu nu moare niciodată, dar știm, de asemenea, că nici credincioșii nu pot muri niciodată, deoarece au viața veșnică în noile lor spirite la momentul mântuirii. Mai mult decât atât, un legământ ETERN înseamnă că legământul nu se va termina NICIODATĂ, sugerând că credincioșii, chiar și prin libera lor alegere, nu vor dori niciodată să iasă din acel legământ. În al treilea rând, în a doua parte a versetului 40, Dumnezeu reiterează faptul că El va pune teama și respectul de El în inimile lor, astfel încât ei, chiar și prin libera lor alegere, să nu se îndepărteze de El.

Faptele individuale versus natura moștenită

Înainte de venirea lui Cristos, de ce erau oamenii condamnați la iad în viitor după moartea fizică? Din cauza faptelor lor păcătoase individuale sau din cauza păcatului lui Adam care le-a fost transmis? Din cauza păcatului lui Adam, deoarece dacă Isus nu ar fi venit și nu ar fi murit pe cruce, oamenii buni ai Vechiului Testament pr...

DOVEZI ALE SALVĂRII ETERNE (PARTEA I)

Introducere

”Sunt oare încă salvat? Am fost de fapt vreodată salvat cu adevărat?” Ți-au venit vreodată în minte astfel de întrebări ca și credincios născut din nou? Știu că pe mine m-au urmărit de multe ori, deși credeam că sunt un credincios adevărat în Cristos, născut din nou, botezat în apă și mântuit. De ce? Pentru că încă păcătuiam ca și creștin și uneori în mod repetat în același domeniu. Când se întâmpla asta, mă simțeam rușinat, îmi părea rău de ceea ce făceam și mă întrebam: „Oare voi vedea vreodată vreun progres real în sfințenie în viața mea de creștin, astfel încât să nu fiu nevoit să-mi fac griji sau să-mi fie frică că îmi voi pierde mântuirea? Voi depăși vreodată complet și permanent comportamentele păcătoase care se repetă din nou și din nou, deși le-am mărturisit și am decis să mă schimb de atâtea ori?” Nu știam ce să fac pentru că îmi doream atât de mult să fiu plăcut Domnului, dar mă simțeam fără speranță. Conștiința mea a continuat să mă apese cu condamnare ani de zile până când am început să mă tem că acumularea acestor păcate a anulat deja sau va anula mântuirea mea veșnică undeva în viitorul apropiat, deși le-am mărturisit și mi-a părut sincer rău de ele. Obișnuiam să mă întreb: „Cât timp mă va suporta Dumnezeu până când va renunța complet la mine?” Ori de câte ori mă îmbarcam într-un avion, plângeam înaintea lui Dumnezeu și mă asiguram că mi-am mărturisit toate păcatele ca să nu fiu pierdut veșnic în caz că avionul se prăbușea. Având aceste întrebări care nu îmi dădeau pace în mod constant, am devenit descurajat în umblarea mea de creștin. În loc să mă bucur de salvarea mea, să-L iubesc pe Dumnezeu din ce în ce mai mult și să-L urmez cu o inimă neîmpovărată, mă simțeam mereu nevrednic, chiar și atunci când poate nu aveam în minte un anumit păcat. Îmi era greu uneori să mă rog sau să citesc Biblia. Și mai problematic era faptul că eram implicat în mod regulat în slujirea publică în biserică. Conduceam închinarea în fiecare săptămână, predicam Cuvântul și mă rugam pentru oameni. Treptat mi-am pierdut toată încrederea în a mai sluji lui Dumnezeu și oamenilor și am devenit atât de concentrat pe sine încât L-am pierdut din vedere pe Cristos și tot ceea ce El a făcut pentru mine. În ciuda eforturilor și intențiilor mele bune, am continuat să păcătuiesc. Păcatele mele nerezolvate continuau să se adune, împovărându-mi conștiința și făcându-mă să mă simt fără speranță și paralizat din punct de vedere spiritual. Am început să cred că nu voi putea trăi niciodată o viață sfântă și că voi fi întotdeauna în condamnare, vinovăție și depresie. Rețineți că nu trăiam în păcate grave cum ar fi adulter, droguri, băutură, fumat, furt sau minciună. Eram copil de pastor născut și crescut într-o familie creștină, însă aveam unele lucruri cu care mă confruntam. Într-o zi după întâlnirea de biserică, am decis serios să renunț la a-L urma pe Domnul pentru că mă săturasem să lupt și să mă prefac că sunt bine. De asemenea, eram convins că viața mea creștină a suferit pagube ireparabile și că eram deja pierdut. Așa că, m-am gândit în sinea mea: „Ce folos? De ce să mă mai chinui când mi-am pierdut deja mântuirea? De ce să mai încerc?” Dacă ai experimentat vreodată ceva asemănător, această serie de articole este pentru tine. Din fericire, Duhul Sfânt a avut milă de mine și nu m-a lăsat acolo. El a început încet să-mi dezvăluie adevăruri profunde despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la cruce și despre mântuire.

Adevărații credincioși, care sunt născuți din nou și îndreptățiți prin credința în Cristos, pot să își piardă vreodată mântuirea prin păcat? Curând mi-am dat seama că această întrebare a fost o sursă de controversă pentru o lungă perioadă de timp printre creștini. Aceasta este într-adevăr o problemă de o importanță considerabilă în viața creștină practică. Pe de o parte, dacă nu există nicio garanție că mântuirea este permanentă, credincioșii pot experimenta o mare anxietate și nesiguranță, ca și mine, subminând eficiența și puterea Evangheliei în viața lor creștină. Pe de altă parte, dacă mântuirea este sigură și credincioșii sunt păstrați salvați independent de viețile și faptele lor, rezultatul ar putea fi delăsare sau indiferență față de cerințele morale și spirituale ale Evangheliei, ceea ce se numește libertinism. Prin urmare, clarificarea și stabilirea învățăturii scripturale referitoare la siguranța credinciosului este esențială pentru o viață biruitoare.

Au existat două perspective predominante ale acestei controverse asupra siguranței eterne a salvării: una în care perseverența noastră în credință și sfințire condiționează păstrarea mântuirii, iar cealaltă în care mântuirea este asigurată de Dumnezeu pentru eternitate, independent de sfințirea noastră. În această serie de articole, voi susține că mântuirea autentică este păstrată de Dumnezeu pentru totdeauna, sfințirea fiind un rezultat al acestei mântuiri și nu o condiție pentru a o menține. Voi realiza acest obiectiv dezvăluind mai întâi dovezile biblice conform cărora credincioșii adevărați în Cristos nu își pot pierde niciodată mântuirea. Apoi voi aborda cele mai comune obiecții biblice la siguranța veșnică a mântuirii pentru adevărații credincioși născuți din nou și voi încerca să răspund la ele.

Această serie de articole descrie o altă aplicație sau consecință (pe lângă mărturisirea păcatelor și Cina Domnului) a realității că credincioșii au devenit liberi de condamnare pentru totdeauna, iar păcatele lor viitoare au fost, de asemenea, eradicate.

Un dar gratuit și irevocabil

Să citim două pasaje care ilustrează însăși natura mântuirii și a vieții eterne:

Prima dovadă că tu, ca și credincios născut din nou, nu îți poți pierde niciodată mântuirea este faptul că mântuirea și viața eternă sunt daruri gratuite de la Dumnezeu. Chiar și expresia „dar gratuit” este un pleonasm pentru că orice dar este gratuit prin însăși definiția cuvântului „dar”, însă am folosit-o pentru a mă asigura că înțelegem că este gratuit. Un cadou nu vine cu nici un fel de obligații, condiții, muncă sau fapte bune necesare pentru a-l câștiga sau a-l păstra. Știind că acest cadou nu vine de la o ființă umană, ci de la Dumnezeul Atotputernic, care este mereu credincios și de încredere, care nu se schimbă niciodată și dă oamenilor numai daruri bune și perfecte (Iacov 1:17), ne dă și mai multă siguranță și încredere.

Mai mult, îndreptățirea sau achitarea veșnică a păcatelor tale este primită numai prin credință și independentă de faptele Legii. Aceasta înseamnă că nu ți-ai primit mântuirea pe baza faptelor tale bune, nu este menținută prin faptele tale bune făcute după momentul salvării și nici nu se pierde prin faptele tale rele. Care sunt lucrările Legii? Sunt fapte bune și sfinte, făcute pentru Domnul, dar care sunt făcute prin efort uman și cu scopul greșit de a te menține drept cu Dumnezeu și de a fi plăcut Lui. Deoarece mântuirea ta este independentă de faptele tale, ea este sigură și eternă. Romani 3:28 arată clar acest lucru:

Mântuirea este și un dar irevocabil. De unde știm asta? Însăși natura lui Dumnezeu ilustrată în Romani 11:29 n...