Relația cu un partener care are deja copii dintr-o relație anterioară este oricum, mai puțin simplă. Cam ca o ecuație cu 4-5 necunoscute: tu, partenerul sau partenera, copilul, celălalt părinte și, uneori, propriul tău copil. Ba chiar copilul vostru, împreună. Dincolo de imaginea de happy family din fotografiile care adună sute de like-uri în social media, lucrurile sunt complicate. M-am aflat în ambele ipostaze: am fost partenerul cu copil și mai apoi copii, dar am avut și partener care avea deja un copil, iar împreună l-am avut pe-al nostru. Am făcut multe greșeli, am învățat din ele și încerc să nu le repet. V-am adresat câteva întrebări, iar voi mi-ați răspuns și mi-ați relatat propriile voastre experiențe. O parte dintre ele se regăsesc în podcast, alături de opinia specialistului. Am întrebat-o pe Mihaela Sîmbotin, psihoterapeut, dacă partenerul-părinte ar trebui să mijlocească eventualele conflicte dintre copil și noul său partener sau să asiste de pe margine și să nu intervină, pentru a-i lăsa pe cei doi să își stabilească singuri regulile și relația. Am întrebat-o cum explicăm copilului prezența noului venit în familie, dacă partenerul fără copil ar trebui să se mulțumească cu rolul care i se dă sau să încerce să își câștige, într-un fel sau altul, rolul pe care și-l dorește, iar ea mi-a răspuns. În plus, Mihaela ne oferă tips & tricks despre cum ar fi bine să abordăm relațiile dintre toți cei implicați și despre cum putem reacționa dacă celălalt părinte al copilului este contra, manipulează copilul și afectează prin acest comportament relațiile din întregul tablou.

Gelozia este o emoție puternică. Atât de puternică, încât uneori te domină, te controlează. Să conștientizezi că ai o problemă este doar primul pas. Următorul este să o discuți cu partenerul sau partenera ta și împreună să căutați soluții, apoi să le aplicați. Pentru că “gelozia este despre relație, nu despre cel care o simte sau cel către care se îndreaptă”, după cum spune Mihaela Sîmbotin, cu care am stat de vorbă în primul episod al noului sezon Oglinda din Baie. Am vorbit în acest episod despre cauzele și efectele geloziei, despre limite, despre toxicitatea unei astfel de relații, despre cum abordăm subiectul cu un partener gelos astfel încât să nu îi dăm apă la moară și despre cum ieșim dintr-o relație marcată de gelozie. Pe lângă experiențele și concluziile mele pe subiect, am aflat și părerea specialistului. În plus, am ales unul dintre mesajele primite de la voi și i-am explicat expeditorului, un bărbat gelos, de ce nu sunt întru totul de acord cu el.

Al doilea sezon al Oglinzii din Baie vine cu schimbări importante, pe care mă bucur să ți le împărtășesc astăzi, aici. Îți mulțumesc că mi-ai fost alături în primele 24 de episoade și te invit să privim împreună în Oglinda din Baie. Sezonul 2, în curând.

Educație sexuală. Religie și biserică. Bernie Sanders, Trump și Obama. Rețelele de socializare. Influența creatorilor de conținut asupra tinerilor. Protestele din SUA. Sistemul de învățământ. Pandemia. Școala online. Antreprenoriat. Elon Musk. Muzică. Oare ce părere are despre toate subiectele de mai sus un adolescent de 16 ani ? Aflați din ce mai nou episod Oglinda din Baie, al cărui invitat este nimeni altul decât Marc. Cel mai puțin vizibil al Familiei Netradiționale va împlini 17 ani în luna august și a donat zilele trecute pentru un fond din care se plătește cauțiunea protestatarilor arestați în Statele Unite după moartea lui George Floyd. Am aflat despre asta cu puțin înainte să pornim înregistrarea. Și am mai aflat chestii pe care nu le știam chiar în timpul înregistrării interviului, cum ar fi faptul că ia în calcul să renunțe la platformele de socializare pentru că a conștientizat cum este influențat în decizii de către conținutul pe care îl urmărește. Marc nu este doar un copil bun, care a fost alături de mine pe tot parcursul vieții ăsteia pline de aventuri și care s-a maturizat mult prea devreme. Marc nu este doar un elev cu rezultate foarte bune la învățătură, autodidact. Marc nu este doar un adolescent care se confruntă cu provocările specifice, de la anxietate la lipsa de încredere în sine, de la teama de a dezamăgi până la teama legată de viitor. Marc este toate astea și încă mai mult. Marc face parte din generația care, cred eu, va aduce schimbarea de care avem atâta nevoie. Trebuie doar să avem grijă să nu îi gonim din țară pe toți acești copii care reprezintă viitorul.

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să o definească pe Ana-Maria Udriște -avocat, antreprenor, fondator avocatoo.ro, pasionată de sport și nutriție, nu aș sta deloc pe gânduri. Este curiozitatea. Ana muncește, studiază și se antrenează din ce în ce mai mult, motivată mai întâi de dorința de a vedea dacă poate și apoi de a afla cât de mult poate. Genul ăsta de atitudine îți forțează limitele și te împinge către evoluție, dar este riscant. Pentru că alergi mereu mai departe și mai departe și mai departe, vrăjit de mirajul liniei orizontului. Și știm cu toții că mai degrabă vei sfârși extenuat decât să o atingi. Am vorbit cu Ana Maria despre avocații din oficiu, film vs realitate, despre dreptul penal și cel concurențial, despre articolele pe care le documentează și le scrie chiar și timp de 2 zile, despre consecințele impredictibilității legislative, despre a fi sau a nu fi împăcat cu sine, despre cum recunoaștem, tratăm și învingem burn-out-ul, despre curiozitatea personală vs cea profesională, despre sport și despre ce a învățat din prezența ei la emisiunea Imperiul Leilor.

ADHD, adică Attention Deficit Hyperactivity Disorder, este o tulburare a sănătății mintale care provoacă un comportament hiperactiv, impulsiv, cu probleme de concentrare și atenție asupra unui task și cu dificultăți în a sta nemișcat pentru o perioadă mai lungă de timp. Etichetarea copiiilor cu ADHD ca fiind obraznici și needucați, asta mă doare cel mai mult, mi-a spus Violeta Moisă, mama unui copil diagnosticat cu ADHD. De la sistemul sanitar la cel de educație, societatea noastră nu știe cum să se poarte cu copiii cu diverse tulburări, fie că sunt ele din spectrul autist, de învățare (dislexie, disgrafie, discalculie) sau de atenție. Sau poate știe, dar nu are timp și resurse pentru așa ceva. Victime sunt, însă, cei deja afectați de aceste tulburări! Copiii și familiile lor, care se văd puși în situația de a fi respinși chiar de către cei care ar fi trebuit să îi ajute. În cazul Violetei, nici măcar efortul financiar de a-l da pe fiul său la o școală privată, creștină, de renume, nu a avut efectele scontate. La presiunea părinților, directoarea instituției le-a spus că “au dreptul să își selecteze clienții”.

Ultimul monolog din seria de 5 aduce în discuție presiunea pe care o resimțim din cauza așteptărilor impuse de societate, de familie și chiar de noi înșine. Le luăm de bune și le transformăm în niște standarde atât de ridicate, încât sunt aproape imposibil de atins. Când nu reușim, suferim, ne comparăm, ne învinovățim și ne devalorizăm. Am mai vorbit despre Paris și India, despre părinții care nu își susțin copiii atunci când aceștia aleg un drum diferit față de cel pe care ei îl consideră potrivit, despre copii și fumat, despre cum am învățat să comunic și, nu în ultimul rând, despre echilibrul între loialitate față de locul de muncă actual și nevoia de a evolua profesional, în altă parte.

Penultimul monolog din seria de 5 tratează subiecte care sunt foarte diferite la prima vedere: de la situația în care partenerul tău are un copil dintr-o relație anterioară la cum mi-a fost acomodarea pe noul drum profesional dupa 14 ani de job în companie cu mii de angajați, de la cum aș reacționa în cazul unei infidelități până la ce m-a determinat să îmi schimb comportamentul față de echipa pe care o conduceam. Ce au toate răspunsurile în comun? Greșelile pe care le-am făcut, din care am învățat și despre care vorbesc deschis.

Dacă astăzi vorbesc, e pentru că nu am făcut-o la momentul potrivit. Dacă astăzi plâng fără să mă rușinez, e pentru că am plâns mult pe ascuns. Dacă astăzi îmi asum, e pentru că am învățat să o fac. Dacă astăzi îmi povestesc experiențele, e pentru că știu cum e să ai nevoie de îndrumare și să nu o găsești. Dacă astăzi iert, e pentru că m-am maturizat. Dacă astăzi tac, e pentru că încă nu a venit momentul potrivit ca să vorbesc. Dacă astăzi sunt, e pentru că nu am fost ieri și vreau să fiu și mâine. În al 3lea monolog Oglinda din Baie am răspuns întrebărilor despre atracția față de femei, momentele care m-au marcat și m-au transformat personal și profesional, ce schimbări aș face și posibilitatea unui roman autobiografic. În plus, am vorbit și despre amante. Niște nenorocite care fură bărbați sau niște femei care oferă dragoste și înțelegere unui bărbat ignorat de parteneră?

În monologul de astăzi am răspuns întrebărilor despre parenting, co-parenting, single moms, revenirea după divorț, cum abordăm subiectul educației sexuale, temerile induse de sarcină și partea dark a motherhood-ului, bazându-mă strict pe experiențele trăite de mine. După fiecare înregistrare, am sentimentul că iar am dat prea mult din casă, apoi ascult și îmi reamintesc de motivul pentru care o fac: dacă din greșelile mele poate învăța ceva măcar o persoană, atunci merită.

Mi-am provocat comunitatea și ascultătorii să îmi adreseze orice întrebare vor, pe orice temă și oricât de directă. Am promis că voi răspunde la fel de direct și de sincer, așa cum, de altfel, abordez toate subiectele despre care vorbesc. În interviurile Oglinda din Baie procedez astfel cu invitații mei, fără ca ei să știe întrebările dinainte. De ce nu aș face fix același lucru, la rândul meu? Așa că întrebările au început să curgă, iar eu am pornit microfonul și camera și mi-am împărtășit crezurile și mentalitatea, idei în care eu cred, ca urmare a experiențelor mele de viață. În episodul de astăzi, am vorbit despre mentalitatea părinților noștri și a noastră, despre diferența între generații, educația copiilor privind creația lumii și religia, înaintarea în vârstă și atitudinea mea vis-a-vis de îmbătrânire, despre frici și cauzele lor. Go ahead, ask me anything! O poți face pe roxana@familianetraditionala.ro sau pe mesaj privat în oricare dintre platformele de socializare.

8 familii au refuzat să îl adopte pe Sebastian (4 ani), înainte ca Laura Pascu și soțul său să se îndrăgostească de el la prima vedere și să îi ofere un cămin. Potrivit unui raport realizat la finalul lui 2017, în sistemul de protecție existau 52,783 de copii, dintre care 17,096 în sistem de tip rezidențial (adică orfelinate), iar 35,687 în cel de tip familial, care include 17.835 de asistenți maternali și 13.133 de familii extinse. 3,257 de copii erau declarați ”adoptabili”, iar dintre aceștia, 2,362 erau considerați ”greu adoptabili”. Peste 80% dintre familii doresc să adopte copii mai mici de 7 ani (79% doresc copii mai mici de 3 ani), însă în centrele rezidențiale doar 9,7% dintre copii au vârsta sub 7 ani. Invitata mea nu se consideră mamă adoptivă, ci, simplu, mamă. După 2 ani alături de Sebastian, mărturisește că sunt multe momente în care uită, efectiv, că nu ea l-a născut. Am întrebat-o pe Laura dacă nu i-a fost teamă că nu va putea învăța să-l iubească, care au fost criteriile după care au căutat și ales copilul, care sunt pașii legali pe care trebuie să îi urmezi, ce înseamnă “copil greu adoptabil”, când s-a activat instinctul matern, ce știe Sebastian despre adopție, cum a fost acomodarea și cum a fost afectată relația de cuplu.

Mirela Secan este mama lui Luca și a lui Alex. Alex are 17 ani, s-a născut fată dar simte că este băiat. Alex este transgender. Disforia de gen este suferința pe care o simte o persoană din cauza unei nepotriviri între identitatea de gen și sexul atribuit la naștere. Disforia de gen este diagnosticul dat de obicei unei persoane al cărei gen atribuit la naștere nu este același cu cel cu care persoana respectivă se identifică. Transgenderii sunt, deci, persoanele care simt că au alt sex decât cel cu care s-au născut. Sau, cum spune Mirela, se simt diferit la interior față de cum sunt la exterior. Întreg procesul de conștientizare, acceptare și asumare este unul sensibil, complex, dificil, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru familie, mai ales în cazul unui adolescent. Am vorbit cu Mirela despre ce înseamnă a fi transgender, despre hormoni, despre cadrul legal, costuri, despre viitor, despre frici, discriminare, acceptare, despre reacția familiei și a prietenilor, a colegilor și a profesorilor. Despre cât i-a fost de greu sau de ușor să accepte, ca mamă, schimbarea și să vorbească despre ea.

11 martie 2006. Într-un meci de pregătire cu lotul de juniori al echipei naționale de rugby, pe când avea 20 de ani, George Baltă a fost grav accidentat. Pe scurt, și-a rupt gâtul. Pe lung, a suferit un traumatism vertebro-medular, luxație vertebrală anterioară bilaterală prin translație, localizare C6-C7, sindrom de compresiune medulară cu leziune neurologică completă la nivel C6. Adică i-a fost deformată coloana vertebrală în zona gâtului, măduva spinării fiind secționată. În ciuda speranței de viață comunicată familiei de medici, respectiv 3 ore, 16 ani mai târziu, George este absolvent de facultate, are un job, conduce mașina proprie, aleargă la maratoane, sare cu parașuta, este speaker la evenimente, manechin în prezentări de modă, fundraiser, face vlogging. Ajută și inspiră. Familia Baltă a suferit încă o lovitură la 3 ani după accident, atunci când fratele lui George, Florin, a murit brusc. “Cu o zi înainte să împlinească 26 de ani, ne-am trezit de dimineaţă, ca să ne pregătim să mergem pe stadion. Când s-a întins, muşchiul inimii s-a împietrit şi aia a fost. În mai puţin de 3 minute a plecat dintre noi.” Cei doi frați împărțeau camera, dar pentru că este paralizat, George nu a putut sări în ajutorul fratelui său. “A fost anul în care am plâns tot timpul. Florin era totul pentru mine, era prima mea viaţă”. Mama lui George este un personaj în sine. Știam încă de când am stabilit interviul cu George că o voi lua și pe dânsa la întrebări. Recunosc, am “uitat” să îi anunț și pe ei, iar doamna Lorica s-a fâstâcit ca o școlăriță când am rugat-o să stăm de vorbă. Am vrut să știu cum a putut să ducă toată această suferință. Și am aflat. Aflați și voi, ascultând interviul.

Mara are 6 ani și, la fel ca majoritatea copiilor, e de o sinceritate usturătoare. Am avut ceva emoții când am pornit microfoanele pe la mijlocul lunii februarie, când afară căzuse prima și singura zăpadă din iarna asta, pentru că a fost cel mai imprevizibil invitat de până acum.

Când avea 13 ani, Diana Necșulescu s-a trezit într-o dimineață cu o umflătură mare și dureroasă deasupra ochiului. Norocul ei a fost că părinții au dus-o rapid la spital. Diagnosticul a fost unul atât de rar încât Diana l-a mai auzit la altcineva abia după 8 ani de când ea terminase tratamentul: histiocitoză cu celule X. A înțeles cât de gravă era situația când a ajuns pe secția de oncopediatrie și a văzut copiii fără păr. Încă îi răsună în urechi vocea asistentei care încerca să o liniștească în timpul analizelor și care și-a spus ca pentru sine “of, drăguțo, abia ai venit…”. Astăzi, șansele ca boala Dianei să recidiveze au scăzut sub 20%. Face parte din Clubul Temerarii®, comunitatea națională a tinerilor supraviețuitori de cancer, cu peste 900 de membri, înființat de Asociația Little People și este alături de micii pacienți care luptă pentru viața lor cu diverse forme de cancer. În plus, Diana este unul dintre ambasadorii ,,Sunt OK!”, prima platformă de teleterapie dedicată copiilor și tinerilor bolnavi de cancer.  

Cu 7 ani în urmă, Oana Lamba a părăsit lumea cifrelor, unde făcea audit financiar, și a pășit în universul florilor, pe care nu doar că le iubește, dar le și modelează în aranjamente florale deosebite. Dacă la început îi era rușine să le ceară bani prietenilor pentru care a făcut primele aranjamente și avea atelierul în bucătăria garsonierei în care locuia, astăzi business-ul Oanei, Olla Floral Art, are o cifră de afaceri de peste 100,000 de euro și este furnizorul Casei Regale a României. Cu Oana am vorbit despre garoafe și rebrandingul de care aceste flori ar avea nevoie, despre piedicile pe care un antreprenor le întâmpină zi de zi, despre cum se desfășoară un concurs internațional de design floral, despre piața neagră și lipsa fiscalizării, despre două orhidee oprite anul trecut la vamă “ca să poată trece camionul”, despre cultura internă de flori, despre eșec și diferența între laleaua de România și cea de Olanda, despre leapșa de fapte bune, Școala de Flori și reconversia profesională a femeilor abuzate.

Campioană olimpică la scrimă la jocurile olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro, dublă campioană mondială (2010, 2011) și cvadruplă campioană europeană (2006, 2008, 2011, 2015) pe echipe, Loredana Dinu mai are un as în mânecă: setea continuă de cunoaștere și dezvoltare. Pare să fi înțeles cu mult înaintea retragerii din activitatea sportivă că mindsetul câștigător este cel care îți permite să acumulezi cât mai multe cunoștințe din diverse domenii, pe care să le folosești mai întâi în sala de sport și apoi după, pentru a te reinventa. A candidat la președinția Federației Române de Scrimă și a pierdut. Spune, însă, că e cel mai bun lucru care se putea întâmpla, pentru că dacă ar fi câștigat, nu și-ar fi putut pune în aplicare inițiativele pe care și le dorea și despre care a vorbit în campania ei electorală. Sistemul nu este pregătit pentru schimbare. Loredana este un exemplu nu doar pentru ambiție, munca depusă și rezultatele de aur, cât mai ales pentru dorința ei de învățare și refuzul de a rămâne în zona de confort.

Cristiana Ionescu este fundraiser, friendraiser, fondator al Centrului Edulier și om de fapte bune. Cristiana radiază viață și pare că nu are frică de nimic. Vorbește tare, râde colorat, pune suflet în tot ceea ce face, ajută. Ajută copiii cu dislexie, disgrafie și discalculie să descifreze tainele literelor și ale cifrelor; ajută copiii sărmani să meargă la școală cu ghiozdane și rechizite noi; ajută copiii fără posibilități materiale dar cu rezultate bune la învățătură să vadă pentru prima oară marea. Cristiana Ionescu strânge bani, face voluntariat și se implică în orice proiect în care se regăsește. Și ea a fost un copil sărac, care a îndurat foamea și frigul, a fost o mamă singură care și-a crescut copilul în spiritul muncii și al ajutorului pentru cei care au mai puțin. Am stat de vorbă despre ce înseamnă fundraisingul și friendraisingul, despre proiectele în care se implică, despre ce o motivează, despre fiul ei Bogdan, care studiază la Londra și care este alături de ea în tot ce înseamnă proiectele Cristianei, despre strângerile de fonduri de pe Facebook, despre cum să nu fim păcăliți pentru a dona unor cazuri false, despre ce înseamnă și cum se manifestă tulburările specifice de învăţare, despre cât de des întâlnite sunt și cum le pot identifica părinții, despre AVC și despre supraviețuire.

Invitata mea din acest episod este o tipă deșteaptă, care a studiat în străinătate, lucrează în industria de comunicare, scrie poezii, se îndrăgostește și are o familie care o iubește și o răsfață. 

Cu ce este ea diferită de mine sau de tine? Suferă de tulburare afectivă bipolară. A fost internată “la nebuni, legată de pat, închisă sub cheie” de 4 ori.

Am vorbit despre cum a debutat boala, despre cum a fost diagnosticată, despre tratament, despre tentative de suicid, despre reacția familiei, prietenilor, iubitului, despre stigmatizarea socială, despre ce se întâmplă în stările pe care le traversează, despre droguri, despre viața sexuală, despre psihoze, despre halucinații, despre poezie. 

De teama repercusiunilor privind expunerea familiei ei, am decis ca identitatea ei să rămână secretă.

Ascultă-i povestea.