„Nicio artă nu e mai presus de educație” (Sf. Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor)   Am discutat în emisiunea precedentă despre Lucrarea iubirii în educația copiilor, pentru început aplecându-ne asupra temei: Iubirea, fundamentul educației, din care am parcurs doar o parte. Astăzi vom continua sub auspiciile aceleiași teme. Educația este considerată un fapt plin de osteneală (fiindcă ca orice zidire presupune, pentru a dăinui, jertfelnicie…), „artă a artelor” (fiindcă practica paideutică se poate și trebuie să devină o artă, și cum altfel l-am putea numi pe cel ce, prin măiestria didactică, plămădește oameni noi, decât magister și/sau artist? – „Nicio artă nu e mai presus de educație”, Sf. Ioan Gură de Aur în Părinții și educarea copiilor, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, traducere din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Agapis, București, 2007, p.22), care presupune o pregătire științifică adecvată a celui ce educă (fără a neglija componenta psihopedagogică), paleta complexă de metode și tehnici care facilitează actul formativ neputând exclude elementul esențial, cheie, al reușitei procesului instructiv-educativ: iubirea. Doar iubind aluatul ce urmează a fi frământat și asumând această responsabilitate uriașă a formării celuilalt se poate obține fructul acestui proces: omul format, omul deplin. Doar prin conexiunea de iubire dintre educator și educat este posibilă transgresarea practicii paideutice în spațiul artei, doar acolo instruirea se metamorfozează în devenire. Raportul dintre iubire și educație trebuie să fie unul natural, firesc (nu poate fi impus), puternic, stabil, nealterat de tendințe egoiste, centripete, și lucrător. Iubirea autentică nu este prizoniera propriilor iluzii egocentriste ci se deschide iradiind înspre ceilalți, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine’n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 4-7).