„Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). A te abandona iubirii (a iubi cu adevărat) reprezintă întotdeauna un risc incontestabil, având chipul unei risipiri sau al unei morți de sine, dar care trebuie asumat, (chiar și cu riscul vieții), urmând poruncii (și exemplului) Mântuitorului: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Pe de o parte, înseamnă acceptarea aspectelor pozitive și negative legate fie de bucuria împlinirii, de adâncirea în cunoașterea celuilalt sau, mai ales, de sine, fie de unele (posibile) stări de tristețe sau dezamăgire, iar pe de altă parte, înseamnă o translatare a centrului ontologic de la „Eu” la „El”, o răstignire a sinelui pentru celălalt (nu poți iubi cu adevărat așteptând ceva în schimb, nici măcar „justificatul” feed-back/răspuns, iubirea fiind necondiționată. Numai iubirea unei persoane care este dispusă să moară sieși, să moară oricărui impuls care îi poate aduce confortul prin relaxare, detensionare, izbăvire de suferință, poate deveni o iubire tămăduitoare. Iubirea reprezintă împlinirea „chipului lui Dumnezeu” în om, chip al iubirii treimice, ea constituind sănătatea omului. Omul care a dobândit-o este chemat să sfințească lumea nelăsându-se contaminat de accesele sau predispozițiile ei maladive. Aceasta este și marea taină a iubirii (și a lucrării ei tămăduitoare): a-L urma pe Hristos, a păși pe urmele Lui (fiindcă zice Mântuitorul: „pildă v’am dat, ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi”, Ioan 13, 15, și „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui”, Marcu 8, 34-35), asumând viața celuilalt (însă fără păcatul lui), sacrificându-ne, chiar murind pentru el (renunțarea completă la sine și răstignirea pentru celălalt sunt pilonii pe care se sprijină iubirea în tămăduirea persoanei/sinelui).      

  „Văzându-mă zăcând fără glas și fără suflare, plângeți toți pentru mine, fraților și prietenilor, rudelor și cunoscuților, căci ieri vorbeam cu voi și fără de veste mi-a venit înfricoșătorul ceas al morții. Ci veniți toți care mă iubiți și mă sărutați cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi” (Slava glasului al 6-lea din Slujba înmormântării) „N-am putea niciodată să iubim cu pasiune dacă n-am ști că vom muri” (Pr. Filothei Faros) În emisiunile precedente am discutat despre „Hainele de piele” și mortalitatea biologică. Vom continua astăzi abordarea caracterului răstignitor al iubirii, aplecându-ne asupra unei relații profunde și doar aparent surprinzătoare: Iubirea și moartea… Penuria de iubire a omului începuturilor fată de Creatorul său l-a condus înspre păcatul neascultării, făcându-l vulnerabil în fața sfatului vrăjmașului (doar o lipsă de iubire poate justifica neascultarea!) și supus morții, fiind nevoie de iubirea jertfelnică, deplină, a Fiului (chip al iubirii treimice desăvârșite) pentru restaurarea făpturii căzute la demnitatea și slava pregătită ei din veac. În Canonul cel Mare, Sfântul Andrei Cretanul deplânge starea de păcat, izvorâtă din neascultare („Râvnind eu la neascultarea lui Adam cel-întâi-zidit, iată că din pricina păcatelor mele m-am pomenit dezbrăcat de Dumnezeu, de împărăție și de veșnica ei desfătare”), îndemnând la mărturisire și la pocăință: „Vino, suflet sărman, vino împreună cu trupul tău și te mărturisește în fața Ziditorului tuturor! De acum încolo părăsește-ți nebunia cea de dinainte și adu-I lui Dumnezeu lacrimi de pocăință. (Sf. Andrei Cretanul, Canonul cel Mare, text diortosit de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, ediția a III-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, p.9). Se poate desprinde, ca dimensiune a relației dintre iubire și moarte, faptul că lipsa de continuitate a iubirii deschide falii care favorizează accesul răului, păcatului și a morții, penuria de iubire fiind direct proporțională cu învârtoșarea firii, îmbolnăvirea ei și o dublă moarte (mai întâi a sufletului și apoi a trupului).    

  „Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n’am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13, 3).   În emisiunile precedente am discutat despre cunoașterea și chiar îndumnezeirea prin iubire, precum și despre actualitatea iubirii creștine, atingând uneori corzi sensibile ale antinomiilor lumii contemporane, precum dispoziția deicidă a omului contemporan în contextul unei acute crize a modernității, sau conflictul dintre iubirea autonomizată și iubirea creștină. Astăzi vom păși împreună pe aceeași cale, întâlnind Iubirea și moartea sau caracterul răstignitor al iubirii. Iar pentru început ne vom apleca asupra „Hainelor de piele” și a mortalității biologice. În această emisiune și în cele care vor urma, încercăm, într-o prezentare succintă, un posibil răspuns (o soluție) la multiplele fațete ale crizei pe care o traversează omul contemporan, criză care își are rădăcinile într-o penurie de iubire sau într-o îmbolnăvire a ei, fiindcă, așa cum ne învață Apostolul, „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n’am iubire făcutu-m’am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n’am iubire, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n’am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13, 1-3). De asemenea, considerăm că iubirea nemărginită a Maicii Domnului – izvor al efluviilor de iubire care susțin și ocrotesc umanitatea și o neîntreruptă prezență prin roua iubirii sale materne –, și actualizarea experienței unor Sfinți, mai vechi sau mai noi, din toate locurile și timpurile, ale căror mărturii sunt permanente temeiuri de viață trăită în Iubire, care trăiesc nu într-un timp obișnuit ci în timpul (veșnic a) lui Dumnezeu, care este un etern astăzi, oferă răspuns tuturor formelor de criză contemporană (a se vedea, în acest sens, Cuvântul introductiv… al părintelui Constantin Galeriu, în G. Habra, Iubire și senzualitate, pp.I-II ).    

  „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16) Emisiunea de astăzi continuă călătoria noastră prin profunzimile Iubirii, accentuând actualitatea iubirii creștine, dar și necesitatea ei. Dacă în emisiunile trecute am realizat o critică a modernității, analizând criza acesteia, precum și Dispoziția deicidă a omului contemporan, în emisiunea de astăzi vom aborda tema: Iubirea autonomizată și iubirea creștină. Dezvoltarea fără precedent și glorificarea tehnicii în epoca contemporană, coroborată cu „moștenirea” unei filosofii materialiste, dar și cu o ideologie așa-zis modernă, a determinat îmbolnăvirea (am putea zice, fără precedent a) iubirii (dragostei), degenerarea (vulgarizarea) ei, favorizând dispariția sentimentului unei iubiri autentice, slăbirea pasiunii ca elan și tensiune pozitivă spre celălalt, precum și ștergerea identității personale; omul contemporan este (se vrea a fi) un om-robot(izat), măcinat de un reducționism mecanicist, mutilând iubirea și reducând-o la o dimensiune egoistă, dar și egolatră. În timpurile recente s-a reușit, într-o anumită măsură, alterarea chipurilor autentice ale iubirii (iubirea celuilalt și a întregii creații, iubirea ca prietenie, iubirea vrăjmașilor) și îndepărtarea chipului iubirii contemporane (actuale, „general” acceptate și promovate) de modelul iubirii lui Dumnezeu față de om, izvorât din iubirea deplină intertreimică. Omul contemporan are chemarea redescoperirii dimensiunilor autentice ale iubirii, într-o lume în care ura amenință să capete proporții cosmice iar caracterul transfigurator al iubirii a căzut pradă pervertirilor de tot felul (cf. Sandu Frunză, „Pentru o ontologie a iubirii”, în Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină, selecția textelor și postfață de Sandu Frunză, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p.159), pornind chiar de la relația trupească, care nu se justifică decât printr-o dăruire deplină unuia celuilalt, o iubire autentică, împlinită în Hristos și în Biserică (Efeseni 5, 32), fiindcă scopul vieții creștine nu este nimicirea pasiunii, care este parte constitutivă a iubirii, ci transfigurarea ei (Pr. Filothei Faros, …Firea dragostei, p.122).  

  „Într-o iubire autentică, omul îl vede pe celălalt întreg, în fiecare mădular al lui, ba mai mult, în fiecare parte a trupului celuilalt putând fi văzut chiar Dumnezeu Însuși”  (Sf. Simeon Noul Teolog) Emisiunea de astăzi continuă periplul nostru prin profunzimile Iubirii, accentuând actualitatea iubirii creștine, dar și necesitatea ei. Dacă în emisiunile trecute l-am privit pe omul contemporan pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, abordând cu îngăduința dumneavoastră în doi pași (în două întâlniri consecutive) Criza (sau critica) modernității, în emisiunea de astăzi vom discuta despre Dispoziția deicidă a omului contemporan și mitul „masculinității sexualizate”. Pentru mulți dintre contemporanii noștri, epoca în care trăim este o epocă a „morții lui Dumnezeu”. O lozincă tristă dacă se referă, în orice chip posibil, la o anume realitate metafizică; oricum, atrage atenția asupra unui fenomen care subliniază nu atât absența, tăcerea sau dispariția lui Dumnezeu, cât faptul că, pentru milioane de oameni, Dumnezeu cel Viu a fost înlocuit nu de ateism sau de o tăgăduire vădită a lui Dumnezeu sau de un agnosticism „de secol XIX”, ci de un Dumnezeu mort – realitatea lui Dumnezeu a devenit, pentru omul contemporan, moartă (cf. Pr. Filoteu Faros, Administrarea iubirii, traducere din limba greacă de protoprezbiter dr. Gabriel Mândrilă, Editura Sophia, București, 2015, pp.6-7). O generație întreagă pare a trăi un fel de „noapte sumbră a sufletului”, fiindcă în omul contemporan nu mai există sentimentul autentic al transcendenței iar aglutinarea experiențelor (mundane, exotice, ezoterice ș.a.), gândurilor (preocupărilor, ideilor, inițiativelor oportuniste) și acțiunilor sale (în conformitate cu orizontalitatea și mondenitatea „trendurilor” contemporane) nu mai lasă nici un loc pentru Dumnezeu. Părintele Filothei Faros (Administrarea iubirii, p.8 ș.u.) identifică patru cauze întemeiate ale dispoziției deicide a omului contemporan (care au provocat acest fenomen al „morții lui Dumnezeu”): a, înrădăcinarea convingerii că omul descoperă și cunoaște pe Dumnezeu doar cu ajutorul rațiunii; b, nașterea unei tradiții teologice care a denaturat învățătura creștină autentică, prezentându-L pe Dumnezeu ca pe un tiran însetat și vărsător de sânge, răzbunător, pedepsitor, care ține minte și este cauza răului și a morții; c, faptul că religiile și practicanții acestora, în marea lor majoritate, nu sunt purtători ai iubirii, ci ai urii, criticii, intoleranței și fanatismului.

  „Pentru ca omul să fie adevărat, el trebuie să viețuiască teocentric, fiindcă, creat după chipul lui Dumnezeu, el este alcătuit teologic.”   Vă spuneam la ultima noastră întâlnire că am pășit împreună în ultima „încăpere” a abordării lucrării tămăduitoare a acestei adânci taine, Iubirea, demarând o amplă discuție despre Actualitatea iubirii creștine. Pentru început, îl privim pe omul contemporan, pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, tema emisiunilor de astăzi și de săptămâna trecută fiind: Criza (critica) modernității. În emisiunea trecută l-am adus în discuție pe Horia-Roman Patapievici și cartea sa despre Omul recent, de altfel, o recomandare de lectură: Horea-Roman Patapievici, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, ediția a V-a, Editura Humanitas, București, 2008. La rândul său, Andrei Pleșu regretă că omul contemporan a pierdut acest instinct al „rupturii de nivel”, al evadării din parametri înguști ai timpului mundan („ieșirii din timp”), fiind robit de interconectări implacabile, „mereu în «rețea», cablat, preluat, «angajat», dependent de drogul urgențelor…”, iar îndemnul Mântuitorului „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16) este interpretat (și) ca o recuperare a dimensiunii unei „animalități bune”, „ceea ce am pierdut” și care „ne lipsește” (în opoziție față de acuza puritană a regresului necontenit al lumii într-o trivialitate animalică): „În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuțile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil și detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocația înaripatelor de a se desprinde” (Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, ediția a II-a adăugită, Editura Humanitas, București, 2014, pp.7-8). Semnificativ este și faptul că omul contemporan, odată cu „animalitatea cea bună” a pierdut și „amplitudinea intelectuală”, „sofisticarea civilizată” atrăgând după sine „fragilitate fizică și debilitate mintală”, fiind frapantă dispariția din orizontul interogației a unor teme esențiale precum iubirea (înlocuită „de scandalul monden, inflamația erotică și sentimentalismul de telenovelă”; „se vorbește infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuți manageriale și feluri de mâncare”). Soluția, în opinia lui A. Pleșu, este o recalibrare a facultăților intelectuale și sufletești în contextul lumii contemporane, o reactivare a iubirii ca „ruptură de nivel” (fiindcă în absența ei „cerul devine tavan”…), „marile reforme morale și instituționale” neputând începe decât „de la reforma individului, de la identificarea și relansarea adevăratului său potențial” (A. Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, pp.8-9) – dezvoltarea sau evoluția umanității, și în general a creației, înțeleasă ca evoluție sau înălțare a chipului spre Arhetip, adică, trăirea deplină a iubirii ca taină a vieții în Hristos, am adăuga noi.

  „Pentru ca omul să fie adevărat, el trebuie să viețuiască teocentric, fiindcă, creat după chipul lui Dumnezeu, el este alcătuit teologic.” Am purtat, în ultimele luni ale anului 2024, mai multe discuții legate de Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, abordând sau escaladând unele teme care constituie repere și trepte ale cunoașterii prin iubire, și anume: Iubirea, temelie a cunoașterii, relația dintre Iubire și nepătimire, Treptele (fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic), Îndumnezeirea omului prin har sau unirea cu Dumnezeu în iubire, respectiv Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog). Începând cu emisiunea de astăzi, vom păși împreună în ultima „încăpere” a abordării lucrării tămăduitoare a acestei adânci taine (Iubirea), și vom discuta despre Actualitatea iubirii creștine. Pentru început, îl vom privi pe omul contemporan, pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, tema emisiunilor de astăzi și de săptămâna viitoare fiind: Criza (critica) modernității. Fiecare om creat „după chipul” lui Dumnezeu (Facerea 1, 27) este chemat să devină „chip” în Hristos, Acesta fiind Cel Care, prin actul Întrupării, a deschis calea pentru realizarea acestui scop. Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul și iconomia Lui în trup „nu se epuizează în răscumpărare”, adică „în eliberarea de urmările greșelii lui Adam”, ci realizează unirea cu Dumnezeu, dăruindu-i omului „existența adevărată în Hristos și înălțându-l la rangul de făptură nouă” (P. Nellas, în Omul – animal îndumnezeit…, p.73; vezi și Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63, în Filocalia, vol. III, p.348 ș.u). În contextul acestei diagnoze este oferită și o soluție: modernitatea trebuie pusă la treabă, păstrând-o ca mijloc dar oferindu-i scopuri pe care „ea, în datele ei, în timpurile în care era practicată ca substanță, le-ar fi respins ca pre- ori anti-moderne”; modernitatea, neavând o finalitate proprie, poate fi folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât și (ca și până acum) pentru a o nega: „prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât și transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate” – se încearcă astfel sugerarea faptului că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate salva (H.-R. Patapievici, Omul recent…, pp.16, 20).    

  „Nu poate exista adevărată teo-logie fără teo-fanie și comuniune mistică a omului cu Lumina dumnezeiască a Sfintei Treimi” (diac. Ioan I. Ică jr, „Sfântul Simeon Noul Teolog și provocarea mistică în teologia bizantină și contemporană”, în Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice…, p.48.).   În cadrul unei discuții mai cuprinzătoare despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, săptămânile trecute am început, așa cum vă spuneam, abordarea sau escaladarea unei teme înălțătoare, și anume: Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog). V-am anunțat atunci că discuția noastră se va întinde pe parcursul a mai multe săptămâni. Astăzi vom încheia această abordare. În ceea ce privește natura luminii care i-a apărut Sfântului Simeon, P.S. Kallistos Ware (în „Deification in St. Symeon the New Theologian”, p.18.) precizează că aceasta nu este o lumină fizică sau creată de simțuri, ci o lumină necreată, o descoperire a dumnezeirii. Acest adevăr este mărturisit de Sfântul însuși, în Imnul 45: „Să nu te mânii pe mine, nici să nu mă părăsești, ci fă sufletul meu să scânteieze cu lumina Ta, fiindcă Tu, Dumnezeul meu, ești lumina mea” (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole…, Erosurile imnelor dumnezeiești, 45, p.244); „chiar dacă este numit lumină și soare (Mt 4, 2), El este mai presus decât toată lumina și mai presus de soare, întrucât este Făcător și Stăpân al luminii și soarelui” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 28, p.298). Pe de altă parte, Sfântul Simeon se consideră un păstrător și continuator fidel al tradiției ortodoxe care învață că Dumnezeu poate fi văzut ca lumină doar de către cei vrednici: „dăm mărturie că Dumnezeu este lumină (1 In 4, 5) și toți cei ce s-au învrednicit să-L vadă, L-au văzut ca lumină; că înaintea Lui merge lumina slavei Lui (Ps 96, 3; Is 58, 8; Bar 5, 9) și că este cu neputință ca El să Se arate fără lumină, și că aceia care n-au văzut lumina Lui nu L-au văzut nici pe El, pentru că El este lumina și cei ce n-au primit încă lumina Lui, n-au primit harul Lui, căci cei ce au primit harul au primit o lumină a lui Dumnezeu și pe Dumnezeu Însuși, precum a spus Lumina, Hristos: «Voi locui și voi umbla întru ei» (2 Co 6, 16)” ([1] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 28, p.292). Vederea luminii divine are asupra celor care o privesc un efect transfigurator, ei devenind ceea ce contemplă și ajungând să fie ei înșiși lumină (Cf. Kallistos of Diokleia, „Deification in St. Symeon the New Theologian”, p.18. Sf. Simeon consideră contemplarea luminii divine chiar ca un factor sine qua non al povățuirii și paternității duhovnicești, spunând că doar cei care au contemplat lumina divină pot să fie părinți duhovnicești, să vorbească despre tradiția creștină sau să învețe pe alții (cf. John Anthony McGuckin, Standing in God’s Holy Fire. The Byzantine Tradition, Darton, Longman and Todd [DLT], London, 2001, p.112)).

  „…ne vom face dumnezei coexistând împreună cu Dumnezeu, nemaivăzând deloc necuviința trupului, ci toți asemănându-ne cu Hristos prin tot trupul, iar fiecare mădular al nostru va fi Hristos întreg.” (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole…, Erosurile imnelor dumnezeiești, 15, pp.93-94)   În cadrul unei discuții mai cuprinzătoare despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, săptămânile trecute am început, așa cum vă spuneam, abordarea sau escaladarea unei teme înălțătoare, și anume: Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog). V-am anunțat atunci că discuția noastră se va întinde pe parcursul a mai multe săptămâni. Astăzi vom continua. În tradiția patristică ortodoxă, așa cum reiese și din opera Sfântului Simeon Noul Teolog, prin desăvârșirea omului se înțelege atât desăvârșirea trupului, cât și a sufletului, ca unitate nedespărțită. Acest proces nu urmărește moartea sufletului sau a trupului (nefiind împotriva firii umane), ci doar a ceea ce e înclinare rea, atât în trupul cât și în sufletul omului, ca urmare a păcatului strămoșesc. În ceea ce privește ordinea mântuirii, Sfântul Simeon (în Discursuri teologice și etice.., Discursul 1, 5, p.122 ș.u ) învață că întâi se desăvârșește sufletul, apoi trupul, oferind ca exemplu trupul Mântuitorului care a fost îndumnezeit după Învierea Sa din morți; la fel și în cazul sfinților, trupurile lor, fiindcă au fost unite cu sufletele lor îndumnezeite, păstrează după moarte semnele nestricăciunii (Slava viitoare a sfinților se arată și în trupurile lor îndumnezeite ), însă nu în totalitate, urmând să fie făcute nestricăcioase într-un mod desăvârșit la învierea cea de obște (Aceste idei legate de îndumnezeirea sufletului și a trupului în întregime, sufletul nefiind un prizonier al trupului ci formând, împreună, o unitate destinată îndumnezeirii, au fost expuse sistematic (mai ales) de Sfântul Grigorie Palama în timpul controversei isihaste (cf. Kallistos Ware, „The Mystery of God and Man in St. Symeon the New Theologian”, in Sobornost, vol. 6, no. 4, London, 1972, p.234).).    

  „Deci cine a ajuns să o vadă (desăvârșirea) încetează de la toate și se separă de făpturi, căci vede pe Creatorul acestora; pe Care văzându-L în afară de toate e singur cu Cel Singur și nu mai vede nimic din toate cele văzute sau gândite, vede singură Treimea.”  (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole…, Erosurile imnelor dumnezeiești, 23, p.149)   În emisiunile precedente am început o discuție mai cuprinzătoare despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar săptămâna trecută am început abordarea (escaladarea) unei teme înălțătoare, și anume: Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog). Astăzi am continuat discuția despre vederea luminii dumnezeiești. Tema transfigurării lui Hristos este o temă care reapare constant în scrierile Părinților greci și ale teologilor bizantini, constituind „cheia de bază a învățăturii despre vederea lui Dumnezeu” (Vl. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, pp.34-36). Cea mai stăruitoare prezentare a lui Hristos ca lumină sau ca izvor de lumină, prezent în cei ce se curățesc de patima egoismului, egocentrismului și egolatriei, și se deschid Lui, a făcut-o Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) în Erosurile imnelor dumnezeiești, toate având „tema luminii, în care se arată iubirea lui Hristos pe care și-o însușește omul credincios” (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul oamenilor, Editura Anastasia, București, 1993, p.217) (de altfel întreaga sa viață și operă a fost inundată de experiența luminii dumnezeiești, care i-a întraripat sufleul de iubirea lui Dumnezeu [erota Theou]). Pentru Sfântul Simeon, iubirea este „prima dintre toate virtuțile, împărăteasa și doamna lor”, „cap, haină și slavă a tuturor” (iar dacă „trupul fără cap e mort și fără suflare”, se întreabă, cum nu va fi gol „fără haină?”); fără iubire, virtuțile sunt „veștede și nefolositoare, iar cine n-are iubirea e gol de slava dumnezeiască, chiar dacă are toate virtuțile”. Sf. Simeon, Care a trecut el însuși, de mai multe ori, prin această experiență a vederii luminii divine, cele mai importante experiențe ale străluminării harice și vederii luminii dumnezeiești avându-le mai întâi la vârsta de 20 de ani, când era laic (vezi luminarea fratelui Gheorghe, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 22, pp.239-240, și nota, infra), apoi la 28 de ani, când era frate la mănăstirea Studion (vezi a doua vedere a luminii dumnezeiești, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 16, pp.190-191, și nota, infra); aceste experiențe s-au repetat de-a lungul întregii sale vieți, vederea luminii primind un caracter hristocentric, Mântuitorul Însuși vorbindu-i din acea lumină: „Eu, zicea ea, sunt Dumnezeu, Care pentru tine m-am făcut om și pentru că M-ai căutat din tot sufletul, iată de acum ești frate al Meu [Mt 12, 49-50] și comoștenitor al meu [Rm 8, 17] și prieten al meu [In 15, 14-15]” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, Cateheza 36, pp.370-371). În ceea ce privește învățătura despre lumina divină, Sfântul Simeon Noul Teolog are multe idei comune cu Evagrie Ponticul, Sf. Macarie Egipteanul, Sf. Maxim Mărturisitorul și Sf. Isaac Sirul (cf. Hilarion Alfeyev, „The Patristic Background of St. Symeon the New Theologian’s. Doctrine of the Divine Light”, in Studia Patristica, vol. XXXII, edited by Elizabeth A. Livingstone, Peeters Publishers, Louvain, 1997, p.238), lumina văzută de el fiind lumina Taborului (vezi Paul Evdochimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană. Învățătură patristică, liturgică și iconografică, traducerea, prefață și notele Pr. lect. univ. dr. Vasile Răducă, Editura Christiana, București, 1995, p.68).  

  „A-l vedea pe Dumnezeu față către față înseamnă a-l cunoaște după cum El ne cunoaște” (1 Corinteni 8, 2-3)   În emisiunile precedente am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii, precum și asupra relației dintre Iubire și nepătimire; apoi am continuat, abordând Treptele (sau fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic), și ne-am aplecat asupra Îndumnezeirii (theosis) prin iubire, mai ales asupra Îndumnezeirii omului prin har sau unirea cu Dumnezeu în iubire. Astăzi am început abordarea unei teme din același registru, și anume: Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog, iar discuția noastră se va întinde pe parcursul a mai multe săptămâni. Nici un teolog creștin nu a negat vreodată faptul că cei aleși, în starea lor de fericire supremă, Îl vor vedea pe Dumnezeu. Acest adevăr este afirmat în mod explicit de Sfântul Apostol Ioan: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu; şi ce vom fi, încă nu s’a arătat. Ştim că, dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea pe El aşa cum este” (1 Ioan 3, 2) – Prin capacitatea noastră de a-l percepe în slava Lui finală, noi îi devenim asemenea, fiind părtași ai acestei slave (a se vedea Noul Testament, versiunea Anania, nota 3, p.430). Cu toate acestea, interpretările și dezvoltările teologice ulterioare sunt extrem de diverse, mai ales că, în chiar aceeași epistolă a Sfântului Ioan se spune explicit că „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (1 Ioan 4, 12), iar Sfântul Apostol Pavel precizează la rându-i că Dumnezeu nu poate fi văzut („Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată, Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă”, 1 Timotei 6, 16). De-a lungul timpului s-a ridicat problema dacă această vedere a lui Dumnezeu „este rezervată exclusiv pentru viața veșnică, in patria” sau dacă „poate începe de fapt aici, in via, prin experiența extatică” (Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba engleză de Prof. dr. Remus Rus, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p.7).

  „Ceea ce nu este luat, nu este vindecat” Sf. Grigorie de Nazianz Zidit după chipul lui Dumnezeu (ontologia umană are „o esență iconică”, întregul compus psihosomatic uman având „sigiliul unic al «chipului lui Dumnezeu»”), potrivit iconomiei dumnezeiești, Adam cel dintâi trebuia, spiritualizându-se treptat și depășindu-și propria natură (întocmai cum lemnul, după ce a devenit instrument muzical, se preface, în mâinile virtuosului, în vibrații dumnezeiești), „să ajungă la fericita nemurire prin acea neîntreruptă κοινωνία cu ființa dumnezeiască și la sfințenia desăvârșită”, făcându-se în acest fel „όμοίωσις τῷ Θεῷ”, adică asemănător cu Dumnezeu; însă, din theofor s-a prăvălit, din pricina poftei ochilor și a trufiei, „în hăul neființei stihiilor” iar omenirea întreagă, păcătuind în protopărintele său, suferă neputincioasă urmările păcatului  (Prof. dr. N. Chițescu, „Despre îndumnezeirea omului…”, pp.48-49, citându-l și pe Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12 ș.u.). Pentru refacerea chipului Său în om, pentru transfigurarea lui prin har „și pentru ridicarea lui până la statura celui de al doilea Adam, chipul desăvârșit al Tatălui”, Dumnezeu a ales mijlocul cel mai potrivit: prin întrupare, primind firea lui Adam cel dintâi, cel de al doilea Adam „a renăscut-o, a refăcut-o prin παλινγεννεία, fiindcă el rezuma în sine întreg neamul omenesc, de la începutul lumii până la sfârșitul veacurilor, după cuvântul Sfântului Irineu, întru lămurirea recapitulării (ἀνακεφαλαίωσις)”; astfel, întru unirea celor două firi are loc „adevărata comunicare a proprietăților dumnezeiești, care asigură oamenilor, deveniți σύσσωμοι sýssomi, îndumnezeirea după har (θέωσις χατὰ χάριν)” (Prof. dr. N. Chițescu, „Despre îndumnezeirea omului…”, pp.49-50), fiindcă „ceea ce este Fiul lui Dumnezeu după fire în întrupare (adică, sfânt și fără de păcat) aceasta s-au făcut și ei după har”, chip (icoană) a lui Dumnezeu fiind „economia și trupul Lui de aici” (Sf. Nicodim Aghioritul, Apologie pentru însemnarea pusă în cartea „Războiul nevăzut” despre Doamna noastră de-Dumnezeu-Născătoarea, traducere de diac. Ioan I. Ică jr, după Symbouleutikon encheiridion etoi peri phylakes ton pente aistheseon (manual sfătuitor sau despre paza celor cinci simțiri), ekd. S. Schoinas, Volos, 1969, pp.207-2016, în Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit…, pp.220-230).  

  „Întruparea Cuvântului nu poate fi înțeleasă ca un eveniment izolat, nefiind altceva decât revelarea iubirii lui Dumnezeu care a vrut să-l elibereze pe om de patimi și să-l transfigureze, și odată cu el întregul univers” (Anestis G. Keselopoulos, Man and the Environment. A Study of Symeon the New Theologian, translated by Elizabeth Theokritoff, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2001, p.145)   Rațiunea și condiția îndumnezeirii omului își au obârșia în iubirea lui Dumnezeu față de creatura Sa, în virtutea căreia Dumnezeu nu a uitat lucrul mâinilor Sale si nu s-a întors cu totul de la zidirea Sa (cf. Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare) atunci când omul s-a desprins, prin păcat, de comuniunea originară, fiindcă „odată ce Dumnezeu a voit să creeze lumea aceasta din iubire, El a creat-o pentru veșnicie, căci iubirea celui desăvârșit nu încetează niciodată” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Studiu introductiv”, Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, colecția P.S.B., vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p.21); fără să fie din esența lui Dumnezeu (ființa dumnezeiască nu coincide cu puterile sau energiile dumnezeiești necreate), lumea, creată din voința și puterea lui Dumnezeu, e „chemată să se unească tot mai mult cu El în libertatea iubirii” (p.23); iar chenoza firii dumnezeiești are ca revers îndumnezeirea firii omenești, „baza chenozei, temeiul care face posibilă și explicabilă manifestarea firii dumnezeiești prin firea omenească, fără să se schimbe”, fiind iubirea, „temelia și puterea îndumnezeitoare a firii omenești” (așa cum dumnezeirea s-a „coborât fără să se coboare și fără să se schimbe”, fiind prezentă și activă în manifestarea iubirii divine prin însușirile și posibilitățile omenești, în același mod natura omenească, devenită „vehicul și focar al iubirii divine”, este îndumnezeită „fără să înceteze a fi natură omenească”) (Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, p.232).    

  „Numai sufletul curat este o oglindă neîngustată, neîntinată de atașarea pătimașă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoștința dumnezeiască” (Preotul Profesor Dumitru Stăniloae)   În emisiunile precedente am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii, precum și asupra relației dintre Iubire și nepătimire. Astăzi am continuat, abordând o nouă temă, din același registru: Treptele (sau fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic). Există, așadar, o formă superioară de cunoaștere, pură și nemijlocită, numită cunoașterea prin contemplație unitivă. Posibilitatea acestei cunoașteri superioare (Nichifor Crainic Cursurile de mistică. I, Teologie mistică, II, Mistică germană, studiu introductiv și ediție de diac. Ioan I. Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p.242.), este universal valabilă, însă, realitatea istorică dovedește că ea se realizează doar „de către o elită de creștini, pe care Biserica îi numește «sfinți»”. Examinând viața acestora, se constată un plus de nevoințe, dar și de haruri, „considerabil în comparație cu nivelul obișnuit al maselor creștine”. Contemplația rezultată în urma cunoașterii pure și nemijlocite este superioară celor de trei categorii distinse de Sfântul Dionisie Areopagitul („Despre ierarhia bisericească”, VI, în Opere complete…, pp.94-95) în „masa integrală” a poporului creștin (prima categorie: catehumenii, energumenii și penitenții; a doua categorie: „poporul sfânt”; a treia categorie: „ordinul sfânt al monahilor”, pe care-i numește tămăduitori sau terapeuți și desăvârșiți) și care „participă gradual la viața bisericească ce exercită asupra lor cele trei mari funcții ierarhice de purificare, de iluminare și de desăvârșire” (Nichifor Crainic, Cursurile de mistică…, p.242.). În realitate nu există o delimitare precisă între cele trei etape ale vieții duhovnicești ci numai grade de participare la viața divină, sau, altfel spus, la iubirea intratrinitară (Nichifor Crainic, Sfințenia – împlinirea umanului (Curs de teologie mistică) (1935-1936), ediție îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p.110). Trebuie precizat de asemenea, că întregul proces al tămăduirii omului și urcușul spre desăvârșire se realizează în Biserică, care este totodată spațiul teologic al paternității duhovnicești (cf. Ierom. Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.17), implicit spiritualitatea ei, care nu este un sistem filosofic ci revelația iubirii lui Dumnezeu în lume și pentru lume (cf. Joost van Rossum, „Reflections on Byzantine Ecclesiology: Nicetas Stethatos «On The Hierarchy»”, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 25, no.2, Crestwood, New York, 1981, p.83).

  „Nepătimirea este izvorul iubirii desăvârșite” (Sf. Maxim Mărturisitorul) În emisiunea precedentă am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii. Astăzi vom continua, abordând tema: Iubire și nepătimire. Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursuri teologice și etice. Scrieri I, Cartea discursurilor etice, Discursul 4, ediția a II-a revăzută, studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ică jr și un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.208) subliniază dificultatea abordării unei astfel de teme, arătând că „precum cel ce vrea să-și ațintească ochii asupra soarelui preastrălucitor trebuie să aibă ochii trupului curați, așa și cel ce încearcă să grăiască despre nepătimire trebuie să aibă pupilele ochilor, sau simțurile, libere de toată pofta cea rea și de tot gândul pătimaș, ca nu cumva, tulburată fiind mintea de unul din acestea, să nu poată privi lămurit sau să rostească limpede înălțimea curăției ei și adâncul acesteia neînțelegând cu vrednicie mulțimea și măreția lucrărilor și darurilor (harismelor) ei”. Nepătimirea (ἀπάθεια) reprezintă, pe de o parte, o stare a sufletului despovărat de orice patimă, iar pe de altă parte, starea rezultată în urma dobândirii virtuților, fiind totodată un rod al lucrării poruncilor, fiindcă „prin porunci Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc” iar „prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracă de patimi” (ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste, 77, 94, în Filocalia, vol. II, pp.64, 66), îmbrăcând veșmântul virtuților. Semnele ajungerii la nepătimire pot fi grupate după două criterii (ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei (cf. † Andrei, Spiritualitate creștină…, p.133.): pe de o parte, indiferența față de bunurile materiale (când omului îi este totuna câștigul sau paguba), iar pe de altă parte lipsa egoismului, egocentrismului și egolatriei, precum și iubirea față de toată făptura (când omul își poate iubi cu aceeași intensitate vrăjmașul sau prietenul).  

  „Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3)   Ne-am aplecat în emisiunile precedente asupra Lucrării (sau înfăptuirii) tămăduirii prin iubire, abordând teme precum: Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, Lucrarea iubirii în tămăduirea aproapelui, și Lucrarea iubirii în educația copiilor. Vă reamintim, am călătorit împreună analizând Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos (ne-am bucurat, nădăjduim, discutând despre: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică, Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice, Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc, Lupta cu gândurile și dobândirea isihiei, Nevoința trupească și rostul ei tămăduitor); apoi, am încercat să deslușim Lucrarea pe care o are  iubirea în tămăduirea aproapelui (și am discutat, la ceas de amurg, despre: Iubire, ca factor al unității depline și arvuna noii vieți cu și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt, despre Lucrarea iubirii în tămăduirea celuilalt, și am analizat Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii); în fine, nu puteam să încheiem discuția noastră despre înfăptuirea tămăduirii prin iubire fără abordarea unei teme provocatoare: Lucrarea iubirii în educaţia copiilor: Iubirea este fundamentul educației, iar Copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat; am prezentat Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor, nu înainte de a ne delecta ascultând cuvintele nemuritoare ale unor Părinți contemporani, precum Sf. Paisie și Sf Porfirie (Lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani). Începând cu emisiunea de astăzi și în următoarele săptămâni vom discuta despre Iubire, ca taina vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator; pentru început ne vom apleca asupra temei: Cunoașterea prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii. Iubirea este culme a virtuților și mai presus de nepătimire, însă există măsuri diferite ale iubirii, omul trebuind să se străduiască s-o câștige pe orice treaptă a vieții duhovnicești s-ar afla. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Oamenii se iubesc unii pe alții fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubește cel virtuos pe toți, atât pe cel virtuos, cât și pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinții pe copii și invers; sau pentru slava deșartă, cum iubește cel slăvit pe cel ce-l slăvește; sau pentru iubirea de argint, cum iubește cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-și slujește stomacul și pe cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimașe” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 9, în Filocalia, vol. II, p.69). Iubirea este, prin lucrare, în strânsă legătură cu tămăduirea fiecărei patimi, precum și cu dobândirea și păstrarea fiecărei virtuți, ea fiind mijlocul prin care puterile sufletești pot fi reorientate înspre o lucrare sănătoasă, potrivit firii; iubirea este virtute a puterii poftitoare a sufletului, fiind leac al desfrânării, a puterii irascibile, fiind leac al mâniei, și condiție sine qua non a cunoașterii d...

  „Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copii învață să condamne./ Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi. (…)/ Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească. (…)/ Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” (Dorothy Law Nolte, Copiii învață ceea ce trăiesc).   Am discutat în emisiunea precedentă despre Lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani, și ne-am bucurat ascultând nemuritoarele cuvinte ale unor sfinți îndrăgiți precum Sfinții Cuvioși Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul. Astăzi vom analiza Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor. În perioada 4-8 mai 2015 a fost aplicat unor elevi ai claselor IX-XII din Târgu Mureş un chestionar axat în special pe relația dintre părinți și copii, intenția noastră fiind aceea de a surprinde aspecte legate de rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor și de percepția pe care o au copiii asupra relației cu părinții și profesorii lor; s-a încercat o evidențiere a importanței decisive pe care o are relația părinți-copii în formarea tinerelor generații, școala preluând din mers începuturile formatoare realizate în mediul familial. În concordanță cu obiectivele propuse pentru acest studiu, s-a optat pentru o abordare de tip cantitativ care a presupus măsurarea opiniilor copiilor în legătură cu fenomenul studiat, utilizându-se ca și metodă de cercetare ancheta bazată pe chestionar. Numărul tinerilor intervievaţi a fost de 120, eşantionul de vârstă fiind cuprins între 16 şi 19 ani (74 elevi cu vârste cuprinse între 16 și 17 ani, 46 elevi, cu vârste cuprinse între 18 și 19 ani), 80% din cei intervievaţi fiind fete, iar 20% băieţi. Chestionarul este structurat în 26 categorii (itemi cu alegere multiplă, întrebări, unele având mai multe subcategorii, altele fiind deschise), alături de cerinţe privind identificarea vârstei şi sexului (în general, elevii au avut posibilitatea de a opta pentru răspunsuri multiple sau precizări subiective, fapt ce a îngreunat contabilizarea datelor și interpretarea lor). Pentru a obține rezultate neafectate de anumite deformări de ordin subiectiv, elevilor li s-a oferit posibilitatea de a nu-şi trece numele pe test, rămânând astfel în anonimat.   În loc de concluzii… Lipsa iubirii şi respectului au creat o prăpastie între generaţii. Copiilor li se dezvoltă egoismul foarte mult în familie, în şcoală, în societate în general. Reclamele aproape că obligă la egocentrism. Concurenţa este acerbă şi oamenii învaţă să se calce în picioare unii pe alţii. Aceeaşi stare este şi în familie. În loc să se înveţe  toleranţa, ajutorarea reciprocă, fraţii sunt învăţaţi că totul se poate cumpăra şi vinde (de exemplu: temele). Părinţii îi învaţă…, apoi se miră că, atunci când devin neputincioşi, sunt uitaţi în aziluri de bătrâni. Există o singură cale pentru a ieși din această criză a realității contemporane: asumarea prin iubire a fenomenului educațional de către toți factorii implicați și urmarea lui Hristos.

  „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v’au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).   Am discutat în emisiunea precedentă despre lucrarea iubirii în educația copiilor, aplecându-ne asupra unei teme speciale și sensibile, și invitându-vă la o profundă meditație: copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat. Astăzi, am păstrat același registru, vorbind despre lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani. Ținând cont de importanța modelelor (într-o lume desacralizată și șubrezită de păcat) și puterea formatoare a exemplului, atât pe filiera paternității trupești, dar mai ales duhovnicești, în momentele ce urmează au fost selectate câteva dintre învățăturile a doi Părinți duhovnicești contemporani, recent canonizați de Patriarhia Ecumenică și trecuți în rândurile Sfinților Cuvioși, Paisie (Eznepidis) Aghioritul și Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul, despre lucrarea formatoare a iubirii în viața copiilor noștri. Rezumând învățătura acestora cu privire la subiectul în cauză, se desprind următoarele aspecte: respectul libertății copilului este chip al iubirii creștine și principiu de educare, părinții și dascălii trebuind să-l aibă ca model de iubire pe Însuși Dumnezeu, fără a uita marele ajutor al harului divin și puterea rugăciunii; iubirea copiilor trebuie să fie cu discernământ; iubirea adevărată luminează copiii; lucrarea dascălului este sfântă; părinții sunt răspunzători pentru starea psihologică a copiilor lor, educația începând din momentul zămislirii; trebuie să-l accepte pe copil și să-l iubească așa cum este, cu toate calitățile, dar și defectele și bolile lui; trebuie să se ferească de orice formă de constrângere și să nu facă reproșuri, ținând seama de tendința (firească a) copiilor de a se împotrivi; trebuie să țină seama și de ceilalți factori care determină educația copiilor, de particularitățile de vârstă și psihologice; părinții trebuie să aibă o purtare virtuoasă și să dea dovadă de smerenie, acceptând că dorința de îndreptare, ca și deșteptarea conștiinței că au greșit, trebuie să aparțină copilului (cf. Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, în românește de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2010, pp.204-221).    

  „Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” (Dorothy Law Nolte, Copiii învață ceea ce trăiesc)   Am discutat în emisiunile precedente despre Lucrarea iubirii în educația copiilor, aplecându-ne pentru început asupra temei: Iubirea, fundamentul educației; am constatat împreună, amintindu-ne pe celebrul pedagog ceh, Jan Amos Comenius, părintele didacticii, că educația este considerată un fapt plin de osteneală (orice zidire, presupune, pentru a dăinui, jertfelnicie…) și „artă a artelor” (fiindcă, nu-i așa?, „nicio artă nu e mai presus de educație”, după cum ne învață și Sf. Ioan Gură de Aur în Părinții și educarea copiilor. Astăzi vom continua sub auspiciile aceleiași teme generale și vă vom propune o temă specială și sensibilă, invitându-vă la o profundă meditație: Copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat. Realitatea din câmpul educaţional şi experienţa cotidiană conferă o importanță deosebită selecției influențelor în educație, remarcându-se comparaţia extrem de plastică pe care sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari pedagogi din toate timpurile, o face între sufletul copilului şi o cetate nouă („un oraș, de curând zidit și întemeiat”), în care, prin cele cinci porţi ale sale, intră şi ies atât cetăţeni buni cât şi răi. Zidul cetății sufletești a copilului este trupul, cele cinci simțuri sunt porțile iar părintele (educatorul) este privit ca împăratul acestei cetăți. El are datoria de a așeza legi și a organiza în așa fel încât cetatea (sufletul copilului) să nu fie distrusă de lucrarea puterilor răufăcătoare (anarhiste). Diversele tentații, tendințe, înclinații sau puteri, bune sau rele, se luptă pentru a-și câștiga un loc (sau un drept) în sufletul neprihănit al copilului. Dacă prin aceste porți pătrund (în mod necontrolat) tot felul de impresii și de stimuli exteriori (de o calitate îndoielnică), cetatea va fi cu siguranță cucerită și/sau dărâmată, deoarece puterea de rezistență a copilului este mică. De aceea, în această cetate, părinții sunt cei ce fixează legile, pentru a o ocroti, iar această muncă este mai ușoară la vârsta copilăriei, deoarece copiii sunt ascultători și ușor modelabili; odată cu trecerea timpului, această muncă de zidire a casei sufletului devine din ce în ce mai anevoioasă:  

  „Nicio artă nu e mai presus de educație” (Sf. Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor)   Am discutat în emisiunea precedentă despre Lucrarea iubirii în educația copiilor, pentru început aplecându-ne asupra temei: Iubirea, fundamentul educației, din care am parcurs doar o parte. Astăzi vom continua sub auspiciile aceleiași teme. Educația este considerată un fapt plin de osteneală (fiindcă ca orice zidire presupune, pentru a dăinui, jertfelnicie…), „artă a artelor” (fiindcă practica paideutică se poate și trebuie să devină o artă, și cum altfel l-am putea numi pe cel ce, prin măiestria didactică, plămădește oameni noi, decât magister și/sau artist? – „Nicio artă nu e mai presus de educație”, Sf. Ioan Gură de Aur în Părinții și educarea copiilor, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, traducere din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Agapis, București, 2007, p.22), care presupune o pregătire științifică adecvată a celui ce educă (fără a neglija componenta psihopedagogică), paleta complexă de metode și tehnici care facilitează actul formativ neputând exclude elementul esențial, cheie, al reușitei procesului instructiv-educativ: iubirea. Doar iubind aluatul ce urmează a fi frământat și asumând această responsabilitate uriașă a formării celuilalt se poate obține fructul acestui proces: omul format, omul deplin. Doar prin conexiunea de iubire dintre educator și educat este posibilă transgresarea practicii paideutice în spațiul artei, doar acolo instruirea se metamorfozează în devenire. Raportul dintre iubire și educație trebuie să fie unul natural, firesc (nu poate fi impus), puternic, stabil, nealterat de tendințe egoiste, centripete, și lucrător. Iubirea autentică nu este prizoniera propriilor iluzii egocentriste ci se deschide iradiind înspre ceilalți, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine’n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 4-7).