„cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16) Emisiunea de astăzi continuă călătoria noastră prin profunzimile Iubirii, accentuând actualitatea iubirii creștine, dar și necesitatea ei. Dacă în emisiunile trecute am realizat o critică a modernității, analizând criza acesteia, precum și Dispoziția deicidă a omului contemporan, în emisiunea de astăzi vom aborda tema: Iubirea autonomizată și iubirea creștină. Dezvoltarea fără precedent și glorificarea tehnicii în epoca contemporană, coroborată cu „moștenirea” unei filosofii materialiste, dar și cu o ideologie așa-zis modernă, a determinat îmbolnăvirea (am putea zice, fără precedent a) iubirii (dragostei), degenerarea (vulgarizarea) ei, favorizând dispariția sentimentului unei iubiri autentice, slăbirea pasiunii ca elan și tensiune pozitivă spre celălalt, precum și ștergerea identității personale; omul contemporan este (se vrea a fi) un om-robot(izat), măcinat de un reducționism mecanicist, mutilând iubirea și reducând-o la o dimensiune egoistă, dar și egolatră. În timpurile recente s-a reușit, într-o anumită măsură, alterarea chipurilor autentice ale iubirii (iubirea celuilalt și a întregii creații, iubirea ca prietenie, iubirea vrăjmașilor) și îndepărtarea chipului iubirii contemporane (actuale, „general” acceptate și promovate) de modelul iubirii lui Dumnezeu față de om, izvorât din iubirea deplină intertreimică. Omul contemporan are chemarea redescoperirii dimensiunilor autentice ale iubirii, într-o lume în care ura amenință să capete proporții cosmice iar caracterul transfigurator al iubirii a căzut pradă pervertirilor de tot felul (cf. Sandu Frunză, „Pentru o ontologie a iubirii”, în Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină, selecția textelor și postfață de Sandu Frunză, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p.159), pornind chiar de la relația trupească, care nu se justifică decât printr-o dăruire deplină unuia celuilalt, o iubire autentică, împlinită în Hristos și în Biserică (Efeseni 5, 32), fiindcă scopul vieții creștine nu este nimicirea pasiunii, care este parte constitutivă a iubirii, ci transfigurarea ei (Pr. Filothei Faros, …Firea dragostei, p.122).