Ce ar fi fost dacă Sinedriul, în anul 34, se angaja serios cu Ștefan în analiza pasajului din Isaia, care spunea că „Dumnezeu nu locuiește în case făcute de mâini omenești.”
Ce s-ar fi întâmplat dacă sinodul Bisericii Catolice, în anul 1500, se angaja serios cu Luther în analiza declarației lui Pavel să „cel neprihănit va trăi prin credință.”
Ce s-ar fi întâmplat dacă bisericile protestante, în 1844, se angajau serios cu pionierii mișcării advente în analiza declarației lui Daniel că „sfântul locaș va fi curățit.”
Apocalipsa vorbește despre o generație de oameni cu o experiență complet nouă, „fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta.” Ei vor fi rezultatul legământului cel veșnic, așa cum a fost Isaac, așa cum a fost Hristos, și nicidecum așa cum a fost Ismael. Într-o singură zi o vale de oase uscate se vor face o națiune, un neam sfânt, o preoție aleasă, terebinți ai neprihănirii.
Încercăm să răspundem întrebărilor și dilemelor celor interesați de solia îngerului al treilea, să clarificăm unele percepții sau reacții produse de solia 1888 și de elementele acestei solii în slava ei crescândă, să precizăm maniera în care vedem noi cadrul adevărului prezent și plasarea vechilor adevăruri în acest cadru. Făcând aceasta, ne bucurăm în făgăduința că „celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care au fost şterse din minte şi, de asemenea, le va descoperi adevăruri în întregime noi.” Și, „celui care este într-o legătură vie cu Soarele Neprihănirii i se va descoperi permanent lumină nouă din Cuvântul lui Dumnezeu.” Exact acest gen de experiență le dorim tuturor scumpilor noștri prieteni de pretutindeni.
Galatenii vremii lui Pavel au putut fi atât de ușor de păcălit deoarece nu înțelegeau corect natura păcatului și rolul legii. Nu știau nimic despre legea păcatului și a morții scrisă adânc în inimă și minte, nici despre taina evlaviei oglindită în sanctuar. Așa se explică succesul iudaizanților în Galatia. Galatenii vremii noastre vor pica în fața acelorași subtile amăgiri legate exact de aceleași subiecte. De aceea am fost avertizați că Satana a făcut eforturi permanente de a mistifica „caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele chestiuni din marea controversă.” Prevenit înseamnă pregătit.
Când ne întrebăm de ce oare bisericile zilelor trecute s-au poticnit și au încetat să mai fie „singurul obiect al iubirii și grijii lui Dumnezeu de pe pământ,” aproape fără excepție descoperim că prăbușirea lor s-a datorat lepădării sau neglijării unei mici părți a comorii de adevăr încredințată părinților lor. Ei acceptau fără rețineri 95 la sută din Scriptură, dar neglijau - sau chiar urau de moarte - un aparent nesemnificativ 5 la sută. Așa a fost mereu. Așa este și astăzi.
Avraam și Isus din Nazaret sunt trecuți în testamentul lui Dumnezeu cu drepturi depline asupra averii Tatălui. Lor le-au fost făcute făgăduințele. Dar, prin actul adopției, Dumnezeu ne înfiază, ne adoptă, și ne face și pe noi moștenitori, în Hristos, cu aceleași drepturi ca și Avraam și Isus. Noi, copiii înfiați, suntem trecuți și noi în testamentul lui Dumnezeu, făcuți beneficiari ai averii prevăzute: „Aşa că nu mai ești rob, ci fiu; şi, dacă ești fiu, ești şi moștenitor.”
Încercăm să răspundem întrebărilor și dilemelor celor interesați de solia îngerului al treilea, să clarificăm unele percepții sau reacții produse de solia 1888 și de elementele acestei solii în slava ei crescândă, să precizăm maniera în care vedem noi cadrul adevărului prezent și plasarea vechilor adevăruri în acest cadru. Făcând aceasta, ne bucurăm în făgăduința că „celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care au fost şterse din minte şi, de asemenea, le va descoperi adevăruri în întregime noi.” Și, „celui care este într-o legătură vie cu Soarele Neprihănirii i se va descoperi permanent lumină nouă din Cuvântul lui Dumnezeu.” Exact acest gen de experiență le dorim tuturor scumpilor noștri prieteni de pretutindeni.
La Minneapolis, cu tristețe trebuie să recunoaștem, frații s-au legat de nimicuri, speriați că legea din Galateni ar putea fi legea morală, deși Pavel avea acolo profunde adevăruri pentru un popor care urma să fie făcut „întruparea continuă a lui Hristos.”
S-a vorbit mereu despre faptul că Spiritul Prorociei este mărturia lui Isus. Și invers. Dar rareori ne-am întrebat ce este „mărturia lui Isus.” Ce mărturie a lăsat El? Ce trebuiau să mărturisească ucenicii Lui care vor moșteni această sarcină glorioasă de a duce peste generații excepționala mărturie pe care Isus a dat-o prin viața și moartea Sa?
Pavel în Noul Testament: „Iudeii cer minuni, și grecii caută înțelepciune, dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri o nebunie, dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor 1:22-24).În Actualul Testament: Conservatorii cer fapte, iar progresiștii aleargă după o relație, dar noi prezentăm Mirele — omenescul unit cu divinul — care pentru progresiști este o nebunie, iar pentru conservatori o pricină de poticnire. Pentru cei care răspund invitației, fie conservatori sau progresiști, El este scopul etern al lui Dumnezeu, Prototipul, Începătorul unei noi omeniri.
Când Domnul nostru a spus că venirea Lui va fi ca un hoț noaptea, adică neanunțată, El este cât se poate de clar că nu se referă la venirea Lui pe norii cerului. Acea venire va fi anunțată chiar de vocea lui Dumnezeu. Atunci despre ce fel de venire vorbea El când avertiza pe ucenici să fie gata?
„Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru dreptate, oamenii asociaţi cu îngerii răi aduc suferinţă asupra semenilor lor pentru a-i converti la ideile lor religioase; dar Hristos se arată totdeauna plin de îndurare, căutând să câştige inimile oamenilor prin descoperirea dragostei Sale... Nu poate exista dovadă mai clară că avem spiritul lui Satana decât dispoziţia de a răni şi distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau acţionează contrar ideilor noastre” (DA 487).
Dumnezeu a făcut tot ce se poate ca liderii bisericii să fie pregătiți pentru solia foarte prețioasă care urma să vină în 1888. El a avertizat încă din 1884 că pregătește „o clasă de oameni” care să aducă în acest popor „marea strigare a îngerului al treilea.” Dar avertizarea a trecut pe lângă urechea surdă a îngerului bisericii. Nu a produs niciun ecou, nici atunci și nici până în ziua de astăzi. De aceea socotim că este folositor să o recuperăm de sub molozul erorilor și să o așezăm în cadrul adevărului prezent.
Scriind credincioșilor din Corint, Pavel spune că taina lui Dumnezeu nu poate fi predicată după standardele înțelepciunii acestui veac, şi prin urmare nu este cazul să alergăm după doctorate pe la universitățile lumii spre a o putea înțelege. Înțelepciunea lumii nu poate fi de niciun ajutor celor care caută să înțeleagă taina lui Dumnezeu. “Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiți, este o înțelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți” (1 Cor 2:6).
Pentru cei care s-au întrebat mereu ce ar trebui făcut ca biserica să treacă la „cea mai mare și urgentă nevoie a noastră,” răspunsul a venit acum două mii de ani, așezat cu modestie într-o parabolă destul de cunoscută și predicată. Soluția a fost la îndemâna noastră tot timpul, dar nu am băgat-o în seamă, și așa se face că nu știm nici azi cum să rezolvăm această mare urgență de a trezi un popor încropit și adormit.
„Dumnezeu urmărește să facă din biserica Sa continuarea întrupării lui Hristos... Lucrătorii evangheliei sunt sub-păstori, iar Hristos este păstorul divin. Membrii bisericii sunt agențiile active ale Domnului. Biserica Sa va avea o poziție proeminentă. Ea este trupul lui Hristos. Toate forțele ei trebuie să devină una cu marele Cap. Între membrii trupului lui Hristos trebuie să existe unitate de acțiune. Ei sunt părtași de natură divină, scăpând de întinăciunea care există în lume prin poftă. Această poftă are multe ramificații și vaste semnificații; dar cei care sunt părtași de natură divină vor păstra doctrinele cuvântului lui Dumnezeu în toată puritatea lor. Biblia trebuie urmată în esența ei” (The EGW 1888 Materials, 1708).
Hristos a deschis o cale nouă și vie. Dacă El a deschis-o, înseamnă că până la El calea nu a existat. Și dacă este nouă și vie, aceasta înseamnă că există și una veche și moartă. Știm astăzi pe care din ele mergem?
„"Hristos a venit să descopere lumii cunoștința caracterului lui Dumnezeu, pe care lumea nu o avea. Această cunoștință era comoara principală pe care ucenicii trebuiau să o comunice oamenilor. Adevărul lui Dumnezeu fusese ascuns sub mulțimea tradițiilor și erorilor… Tot ce era spiritual și sfânt fusese pervertit de înțelegerea lor întunecată. Ei erau orbiți de mândrie și prejudecăți, incapabili să vadă sfârșitul celor desființate. Isus a venit să schimbe ordinea lucrurilor existente, descoperindu-le caracterul Tatălui. El a dat la o parte măhrama care ascundea slava Sa de ochii muritorilor, descoperind lumii pe singurul Dumnezeu viu și adevărat, a cărui cunoaștere este viață veșnică" (RH 11 ianuarie 1892).
Brava noastră fire pământească a fost mai vicleană decât și-au imaginat mulți oameni de-a lungul istoriei. Ne-a făcut să credem că este maleabilă, fragilă, ușor de convertit sau domesticit. De multe ori ne-a acceptat toate capriciile, toate fanteziile, doar să nu ne trezim și să constatăm că ne ține într-o aspră robie, în ciuda tuturor avertizărilor prorocilor. A venit vremea să înțelegem că Dumnezeu se oferă să schimbe legea păcatului și morții cu legea Duhului de viață.
„Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, cu toate că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!” (2 Cor 3:7-11).
