Poezie de iarnă

Minciuna și fulgii de Nicoleta Ilie

A nins peste pământeni

și-a acoperit minciuna,

Dar n-a astupat-o toată 

Iar de sus, o vede Luna.

   Prin fereasta înghețată

   fac un ochi să pot vedea,

   Fulgii toți cum se aștern

   blânzi, peste grădina mea.

Îi adun și-i chem la sfat

să îmi spună negreșit,

Vreau răspunsul la-ntrebarea :

,,de ce pământenii mint?”

   Cum stam noi și ne dam ghes

   cine minte pe aici,

   Văd venind un moș cu barbă

   în baston și cu opinci.

EL, e marele-nțelept

zice-un fulg cu-nfrigurare.

Să-L primim cum se cuvine,

pentru toți, LUMINĂ are.

   Se apropie bătrânul 

   și mă-ntreabă cu-ntristare:

   -De ce n-ai grijă de suflet?

    De ce-i lași să te doboare?

Crezi prea mult în tot cuvântul

venit din inimi viclene,

Fii cu băgare de seamă!

Omenirea-acum se cerne.

   Apoi, se-ntoarce moșneagul

   și se face nevăzut...

   Eu și fulgii deopotrivă

   Sfatul LUI, l-am priceput.

Mulți oameni ce-i credeam OAMENI,

sunt călăi și sunt mișei,

Cât mai stau pe-acest pământ

nu o să mai cred în ei.

   Fulgii sunt dezamăgiți 

   ce-au găsit azi pe pământ,

   Și-și doresc să-l lumineze

   pe omul cu negru gând.

Văd zăpada albă, pură,

minunată, translucidă

Așa arată IUBIREA

ce n-ar vrea să te ucidă.

   Doar minciuna și mânia

   face omu’ întunecat

   Și nicicând nu va iubi

   MINCINOSUL, deghizat.

Mulțumesc fulgilor toți 

c-au venit in viața mea! 

Luminată-mi este clipa

ziua-i blândă, noaptea grea.