Zice Herman Melville, în Moby-Dick, prin gura predicatorului de serviciu al marinarilor, Father Mapple, că "dacă ascultăm de Dumnezeu, trebuie să nu ascultăm de noi înșine; și în neascultarea de noi înșine, în asta constă dificultatea ascultării de Dumnezeu”. Și ce înseamnă să te neasculți pe tine? Isus în proclamația de pe Munte și-a ofensat audiența printr-o serie de binecuvântări (textual, așa se traduce "ferice"), insinuând ceva de genul: faptul că sunteți săraci, suferinzi, înfometați, miloși, blânzi, împăciuitori, cu inima curată, persecutați, etc. nu e anormal deloc; anormal e să fiți violenți, lacomi, egoiști, avari, acuzatori, bârfitori, curvari, fățarnici, formaliști, răzbunători, superficiali, etc. Adică exact cum sunteți deja în toată "splendoarea" voastră telurică. Și este asta o veste bună, lepădarea de sine și asumarea unui avatar după chipul și asemănarea lui Hristos?