În 1990, pe vremea cînd religia ieșea din captivitatea socialistă, eu care nu eram dus la biserică dar mă simțeam bîntuit de niște întrebări așa mai existențiale n-am avut ce face și m-am decis să găsesc răspunsul la două din ele: cine a fost Isus și dacă chiar a înviat. Cu toată incultura mea biblică și alienarea completă de fenomenul religios am priceput măcar că dacă fondatorul religiei creștine n-a fost cine a pretins că este și n-a revenit la viață, atunci fundația creștinismului era clădită pe nisip. Și tot de-atunci am înțeles că biserica, în ciuda unui bizar transfer de responsabilitate, nu trebuie să răspundă la întrebări în locul nostru. Biserica răspunde, însă o face teologic, apologetic, dogmatic. Însă așa cum Isus i-a provocat pe ucenici e imperativ ca singuri să găsim răspunsul, și unul existențial, la interpelarea: „Dar voi, cine ziceți că sînt?” (Matei 16,15).