Pe cât de blamat, pe atât de folosit și preferat de vorbitori, din dorința exprimării elevate, dar și sub presiunea modei lingvistice, substantivul locație s-a răspândit cu repeziciune în limba română, bucurându-se de un mare prestigiu.
Dar… e corectă utilizarea lui? Hai să vedem!
Locație, când e utilizat cu semantica sa recentă, e un anglicism semantic, un substantiv „americanizat”, după cum îl numește lingvistul G. Gruiță. El exista deja în limba română, până să dezvolte sensuri noi, strecurate din engleza americană. În prezent, vorbim de un cuvânt polisemantic, așadar.
Cum în vogă au ajuns să fie cuvintele provenite din limba engleză, nici locație nu a scăpat, să zicem.
Prin intermediul mass-mediei și a „maniei jurnalistice a căutării de sinonime” - după cum au numit lingviștii această tendință, calculul semantic locație a fost preluat rapid de către vorbitori, care au început să-l folosească preponderent în vorbirea curentă.
În plus, locație este preferat de vorbitori și din dorința unei exprimări elevate. Factori, iată, au fost destui, pentru rapiditatea cu care acest anglicism semantic s-a răspândit, în română.
„Reacția „conservatorilor” nu s-a lăsat prea mult timp așteptată, transformând cuvântul locație într-unul dintre cele mai controversate fapte de limbă. Uzul în exces, abuzul inadecvărilor contextuale, eliminarea alternanțelor sinonimice etc. sunt observații pertinente și arată că această inovație lexicală nu este încă bine fixată în sistem. Ea are deja o conotație de mimetism și snobism lingvistic și, în ciuda faptului că este „pe val”, implică un anumit risc de utilizare. Va urma probabil o perioadă de reașezare a lucrurilor, cu delimitări și specializări semantico-distribuționale și stilistice între loc și locație, așa cum stă bine unor rude vechi, abia regăsite” (G. Gruiță).
Referințe:
Marcu, Florin, Marele dicționar de neologisme, București, Editura Saeculum, 2000.
***
Vino în parcul virtual de Litere pe următoarele căi: