Feuerbach propune o întoarcere de la cer la pământ, de la teologie la antropologie. În „Esența creștinismului”, el susține că Dumnezeu nu este o ființă reală, exterioară omului, ci proiecția idealizată a esenței umane: toate calitățile divine - iubirea, rațiunea, voința - sunt, de fapt, ale omului, dar amplificate și înstrăinate. Religia devine astfel o formă de autoiluzionare: omul îngenunchează în fața propriei naturi, fără să știe. Critica religiei nu înseamnă distrugerea valorilor, ci recuperarea lor în uman.

Feuerbach vrea să reconstruiască filozofia pe baze materiale, sensibile, concrete. Împotriva idealismului abstract, el afirmă importanța trupului, a simțurilor, a iubirii interumane. Nu conștiința creează ființa, ci invers. Cunoașterea nu e separată de viață, ci este o relație vie, afectivă, între oameni. De aici idealul unui umanism radical, fără transcendență, dar profund etic: omul ca centru, ca scop în sine, nu ca instrument al unui plan divin.

Feuerbach e o punte de trecere între idealismul german și gândirea modernă seculară. A fost o influență decisivă pentru tânărul Marx și pentru critica religiei din secolul XIX. Deși nu are sistemul unui Hegel, are forța unei revelații: nu ne mântuim în afara noastră, ci în redescoperirea umanului.