Chateaubriand este glasul unei epoci sfâșiate între credință și ruină, între nostalgia vechii ordini și vertijul modernității. Convertit estetic și spiritual la creștinism după teroarea revoluționară, el scrie „Geniul creștinismului” ca o pledoarie nu pentru dogmă, ci pentru frumusețe: pentru ceea ce religiile, în special cea creștină, au oferit inimii și imaginației. Nu e un teolog, ci un poet al sacrului, convins că templul susține mai bine civilizația decât bastionul ideologic.

Dar Chateaubriand nu e doar profet al catedralei. E și diplomat, memorialist, om politic ezitant, prins în vâltoarea unei lumi care nu mai poate fi mântuită nici prin sabie, nici prin rugăciune. În Memoriile de dincolo de mormânt, își povestește viața ca pe o epopee melancolică a unui suflet în exil, martor al sfârșitului unei civilizații și al nașterii unui nou haos. Tonul e nobil, dar nu emfatic; în spatele frazei sculptate se ascunde o vulnerabilitate profundă, o intuiție a dezastrului și a singurătății.

Chateaubriand a influențat decisiv romantismul francez - de la Hugo la Lamartine - și a oferit conservatorismului cultural o aură lirică, imposibil de imitat. Nu e un autor de doctrine, ci de sensibilități: în el, ideile sunt trăite, nu doar gândite. Tocmai de aceea, rămâne un scriitor esențial pentru oricine vrea să înțeleagă nu doar secolul XIX, ci și criza sufletească a lumii moderne.