Nu de puține ori când vorbim cu copiii noștri (și cu adulții dar să rămânem măcar la copii) vorbim dintr-un loc…foarte puțin conștient. Mai ales în momente de stres, încărcate de emoții mari și dificile. Atunci creierul și sufletul nostru este ocupat nu cu relația, nici cu copilul din fața noastră ci, mai degrabă, cu copilul nostru interior. Pe ”butoanele” noastre, pe propriile răni pe care încercam cu ardoare să le acoperim. Iar apoi comunicarea din acel moment devine manifestarea verbală a unor lecții înscrise în mintea și sufletul nostru de demult, de când eram copii. Observi cum se predau ”lecțiile” transgeneraționale, nu?
Oh, dar dacă am putea să ne auzim în acele momente! Dacă ne-ar înregistra cineva! Dac-am putea să ne auzim pe noi înșine și felul în care vorbim!
Evident este imposibil să trăiești în prezent mereu, mai ales dacă ești părinte. Suntem atât de înrădăcinați în ideea că adultul este șeful copilului și că rolul nostru este unul de ”dirijare” sau de controlare. Ca și cum copilul ar fi o păpușă cu frânghii și noi păpușarii atotcunoscători. Nu ne-am permite niciodată ca atunci când un adult are o suferință, disconfort, nervi, supărare să-l pedepsim, să încercăm să ștergem sau să oprim emoția într-un mod atât de intruziv precum o facem cu copiii noștri.
Un adult care își pierde cheile este ”obosit” pe când un copil ce își pierde cheile este ”neatent, uituc, împrăștiat”. Găsim scuze adulților dar ”disciplinăm” copiii.
Cât de des folosim comenzile și instrucțiunile în comunicarea noastră cu copiii?
”Nu-ți fie frică!” Spunem noi. De fapt, negăm emoția. Dictăm cursul pe care copilul ”ar trebui” să-l urmeze. Dar, eu știu că lui îi este frică și, de fapt, vreau să îl ajut să nu-i mai fie. Așadar…îi spun să nu-i mai fie. Logic...Cum spuneam mai sus, dacă ne-am putea auzi pe noi înșine și felul în care vorbim, am descoperi multe lucruri despre noi și despre relația noastră cu cel mic.
Pentru mai multe informații și resurse accesează www.be-beplai.ro și intră și tu în comunitatea părinților altfel!